culturecocktail

Archive for the ‘Social’ Category

Fetiţa-înger din Ploiești, cea care face minuni prin rugăciune – fiica ghicitoarei Sunita şi nepoata reginei magiei albe Maria Câmpina

In Social on April 20, 2010 at 9:35 am

Dacă v-aţi gândit vreodată că există fetiţe-înger care fac minuni sau măicuţe care desfac farmecele prin rugăciuni, în realitate nu o să găsiţi decât nişte  anunţuri publicitare în reviste lacrimogene, iar la capătul celălalt al firului, o voce care îţi cere zodia şi 300 sau 200 de lei – depinde de tarif – pentru că automat “ţi s-au făcut farmece şi e musai să fii salvat”. Câţi oameni au fost oare escrocaţi de aşa numiţii trimişi ai lui Dumnezeu? Dumnezeule păzeşte!, mai bine…

Fetita-inger, cu numele de scena Alexandra, pentru ca adevaratul nume da de gol...

 

Povestea trebuie să înceapă ca să înţelegeţi cum ştiu românii, oameni “religioşi”, să facă bani, şi cum îşi construiesc ţiganii palatele lor ţigăneşti.

În revista „Povestea mea” din octombrie 2008, printre poveşti reale, chipurile!, găsim un anunț publicitar cu fotografia unei fetițe de vreo 10 ani, iar textul ne anunţă că această fetiţă, pe nume Alexandra, este înger, că are puteri să vindece prin rugăciune şi că deschide cartea sfântă, care i-a fost lăsată de bunica ei din Israel, Eleonora. Numele acestea de Alexandra și Eleonora sau fotografia în care fata apare destul de ingrijită nu trimit deloc la povestea care se află în spate. Totuși nu e ușor de crezut că unii oameni sunt îngeri. De aceea am vrut să știm care e adevărul. În anunț mai apărea și părerea unui domn care a fost vindecat de fetiţă după nouă zile de rugăciuni, timpul standard după care le împlinește oamenilor dorinţele, se pare.

Nu se pleacă la drum cu idei preconcepute. Vrem să aflăm dacă într-adevăr Alexandra nu e făcută din lut, ca noi, pământenii, ci din… carne de îngeri.

Sunăm prima dată în calitate de pământeni care au nevoie de miracolele îngerului. La telefon, în loc de fetiţă, răspunde o femeie, despre care mai târziu aflăm că este mama ei. Inventăm un caz: părinţii bagă divorţ şi vrem să-i împăcăm. Dacă ar putea Alexandra să ne rezolve… Femeia spune că Alexandra va deschide cartea sfântă şi va vedea acolo, noi să spunem numele părinţilor, data naşterii şi zodia şi să sunăm în jumătate de oră. Zis şi făcut. Într-adevăr, Alexandra se pare că a văzut tot, adică ceea ce deja îi spuseserăm noi, şi ea poate să ne ajute. Vrem să ne ajute? Atunci să mai sunăm în douăzeci de minute să ne dea adresa să trimitem banii… 300 de lei.

Oare de ce ar avea nevoie un îngeraș de 10 ani de 300 de lei? Nu cumva mama îngerașului e cea care ți folosește? Trebuie să aflăm alte informații. Sună altcineva dintre noi şi se recomandă ca redactor la o revistă de paranormal, suntem foarte interesaţi de cazul fetiţei-înger, vrem să facem un reportaj cu ea. Mama, care a răspuns, ca de fiecare dată, pare sceptică, dar acceptă. Stabilim o zi să mergem la înger.

Mama vorbeste in locul fetitei-inger, ca ea stie mai bine ce sa zica

După câteva zile, luăm trenul şi ne ducem la Ploieşti, dar nu ştim adresa exactă.

În gară la Ploieşti,  o sunăm pe mamă, pe care am aflat între timp că o cheamă Sunita – iată, începem să dăm de nume mai puţin obişnuite – dar „abonatul nu poate fi contactat”. Într-un sfârşit, ne răspunde: trebuie să ajungem pe strada L. Blaga nr 5 (n.r. strada este fictivă).

La Blaga nr. 5, un palat ţigănesc. Vedem un panou pe peretele casei, dar NU cu fetiţa-înger, ci cu mama ei – Sunita, face magie albă. A fost la emisiunea „Ziua judecăţii”, de la Antena 1. Un bărbat în curte, pitic şi cam neîngrijit, ne invită să aşteptăm în leagănul de afară. În fine, Alexandra este pregătită să ne primească. În interiorul palatului, vedem pe perete un tablou mare cu părinţii îngerului, dar niciodată, pe tot parcusrsul anchetei, nu ne vom întâlni cu tatăl fetiţei. După interiorul casei, este clar că e vorba de o familie de ţigani.

Sunita ne vorbeşte timp de 45 de minute, spunând că ştie ea ce să spună mai bine decât Alexandra. Ne sugerează să facem şi un articol separat cu ea, pe lângă cel al Alexandrei. Alexandra e tăcută, numai când lipseşte Sunita câteva minute, o întrebăm ce vrea să se facă atunci când va fi mare şi ea ne răspunde că vrea să fie ”cereblă”, adică fotomodel.

Tocmai la a doua vizită, atunci cînd Sunita este la Bucureşti, lucrurile ies la iveală. Mergem la serbarea fetiţei de Crăciun. Acolo învăţătoarea nu pricepe cine e Alexandra: de fapt, toţi îi spun Lisabona (n.r. numele fetiței este protejat sub un pseudonim).

Ascultând înregistrările pe care le avem din cele două ocazii, ne dăm seama că multe lucruri nu sunt în regulă, iar Lisabona nu e mai mult decât o simplă… fetiță. Atât.

Sunita declară în primă fază că Alexandra are un singur altar la care se roagă, unde nu intră nimeni, că e în clasa a patra, că îi plac Ştiinţele Naturii şi materia aia „de îţi place ţie, mamă, cu Dumnezeu… aşa, religie”. Iată ce mai spune:

Rep: Ce spun colegii de şcoală (n.r. despre Alexandra şi harul ei)?

 

Sunita: Ei au aflat foarte multe şi o respectă. Trec tot timpul pe la ea, dar ea nu prea are timp aşa…eu când mă duc la şcoală şi o duc, toţi copiii sunt pe lângă ea. „şi povesteşte-ne, ce vezi acolo?” ei sunt foarte curioşi, de parcă ea ar fi o ghicitoare, dar ea nu este o ghicitoare..e doar o previziunie. Din momentul în care cineva apelează la ea şi spune am problema asta, ea îi poate ajuta. A vindecat cazuri mult mai grave. Datorită la rugăciunile ei, pe care ea se roagă. Pur şi simplu nu face nimic altceva. Nu face nimic altceva în care intră în el şi face ca un Maslu bisericesc…totul merge pe religie…şi-mi spune din intuiţia ei, din ceea ce apare în gândurile ei, ce vede la icoană îmi spune. „Mami, îmi trebuie nişte lumânări, flori, prosoape” şi zic „ce faci cu ele, mami?”, „astea aparţin unui ritual, care nu am voie să ţi-l spun”.

 
 
 

Mama fetitei spunea ca nimeni nu poate intra in altarul sfant, insa in final au adus "altarul" in sufragerie

Aflăm însă de la învăţătoare că nu ştie nimeni nimic de harul fetiţei, că e prima dată când aude de aşa ceva, că nici colegii nu ştiu, că este în clasa a doua şi lipseşte mereu vinerea, că nu se descurcă la matematică, la Ştiinţe. De asemenea, fetiţa, în interviul acordat pentru presupusa revistă, spune că nu îi trebuie nimic pentru ritualurile ei, că are mai multe altare. La telefon, şi mama ei ne mai face cunoscut un alt loc de rugăciune al îngerului, cel din Bucureşti. La cererea noastră să îi facem poze în altarul sfânt, în care Sunita spunea că nu intră nimeni, fetiţa îşi sună mama, care îi dă indicaţii pe ţigăneşte, şi aduce de la etaj două icoane şi o statuetă catolică cu fecioara Maria, pe care le pune pe jos în sufragerie şi începe să facă rugăciuni şi mătănii. Mătuşa îi mai spune cum să se mai aşeze. Icoanele ba sunt toate de la bunica din Israel, ba doar una, aşa ne spune fetiţa.

La serbare, Lisabona e un simplu copil care de-abia se balbaie sa spuna o poezie

Interesant este că Sunita recunoaşte că cer bani pentru rugăciuni, catalogând 300 de lei ca pe o sumă infimă, pentru că fetiţa cere lumânări, flori, prosoape… şi astea costă. Apoi, fetiţa ne declară că ea nu ia banii, că de fapt îi descântă şi îi trimite înapoi omului. Atunci când îi ia interviu unul din investigatorii noştri, fetiţia nu ştie alte cuvinte decât da sau nu şi celebrele “e puţin cam greu şi puţin cam departe”, când e nevoită să scape de vreo declaraţie. Atunci când o întrebăm de ce îi trebuie zodia la altar, se blochează… ne spune că se roagă cu zodia…

Învăţătoarea ne mai spune că bunica Lisabonei este celebra Maria Câmpina. Maria Câmpina, regina magiei albe, are un site pe internet, unde apar şi numele celor 6 fete ale ei, pe care le enumeră astfel: “Sidonia Ioana, Atena, Loventa, Aurelia, Lisabona si Somna (n.r. 6 până acum) si ucenica Sunita.” Să înţelegem de aici că Sunita nu este fiica reginei?

Taximetristul care vine să ne ia de la palatul țigănesc al ”îngerașului” ne spune că zona e periculoasă, că taximetriştii refuză, de obicei, comanda, pentru că le e frică de ţigani că nu le plătesc sau că folosesc cuţite, arme.  Zona este ultracentrală, dar au cumpărat ţiganii case printre români… oare cum au făcut banii?

O ştire de pe site-ul Acasă ne spune că Maria Câmpina a cheltuit  peste 15000 de euro pentru ziua onomastică. O fi fost o mică parte din bani şi din munca micuţei Lisabona?

Rămăsese să ne ducem cu reportajul făcut să îl arătăm Sunitei, dar am schimbat planurile. Am sunat-o să o punem în faţa faptelor: Codul Penal, Art. 260. – Înşelăciunea

(1) Inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine ori pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoare strictă de la un an la 7 ani.

(2) Înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoare strictă de la 3 la 10 ani.

Sunita însă un a răspuns la telefon. O fi aflat ceva despre cât de rău este ceea ce face? Poate fetiţa se va ruga cu zodia să fie bine şi să fie ”puțin cam greu și cam departe” să o descopere cineva.

rebeca dobrică

Noul cu gust de vechi

In Social on April 12, 2010 at 10:02 pm

Lipscani numărul 41, într-un gang ce dă spre Centrul Istoric al Bucureştiului, prinde viaţă un mic colţ cultural denumit Foto Cabinet. Aici poate fi vazută expoziţia ,,Vedetele pe ruinele Centrului Istoric”a artistului Foto Cabinetului, Eugen Ciocan.

 Vedete pe ruine

Expoziţia este rezultatul unei colaborări între vedeta postului Antena 1 şi fotograful Eugen Ciocan, iar scopul ei este acela de a crea un contrast ,,Aici şi acum”, între ce însemna Centrul Istoric odinioară şi ce reprezintă azi.

Eugen Ciocan le-a propus vedetelor să se lase fotografiate în costume de epocă printre ruinele, molozul, dărâmăturile care descriu acum zona veche a capitalei.

Horaţiu Mălăele, Maia Morgenstern, Andrei Pleşu sau Andreea Esca sunt câteva din vedetele care au acceptat să se implice în trasmiterea unui mesaj puternic: neglijarea unei părţi importante a unei capitale, centrul istoric.

 Despre fotografii

Artistul Eugen Ciocan a folosit pentru fotografiile prezentate în expoziţie tehnica sepia şi colorarea manuală pentru a ibţine constrastul dintre ,,vitalitatea” costumelor de epocă şi ,,decorul” sumbru pe care îl oferă Centrul Istoric de azi.

 Despre studio şi artist

,,Fotografii după chipul şi asemănarea ta”, mesaj ce aduce aminte de limbajul interbelic arată că la Foto Cabinet se fac portrete îmtrun mod original, prin colorarea manual a pozelor, cu pensula. Orice şedinţă foto cu Eugen Ciocan înseamna machiaj, costumare în haine retro şi un adevărat tablou fotografic la final.

Maître Photographe de la Belle Epoque (Maestrul Fotograf al Belle Epoque) a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică a fost consilier de imagine al preşedintelui Traian Băsecu în perioada campaniilor electorale şi a contribuit la realizarea unei serii de spoturi publicitare şi scurt metraje.

 Expoziţia ,,Vedetele pe ruinele Centrului Istoric” este deschisă până pe 15 mai.http://fotocabinet.ro/fpn

Cum să fii imprevizibil

In Social on April 12, 2010 at 9:51 pm

Printre sticle ciocnite, rumoare, vuietul  aparatelor de facut frappe-uri, un colţ al cafenelei se luminează puternic. Unul dintre instrumentiştii trupei iniţiază primele acorduri la clape, în timp ce unul dintre improvizatori, Pavel Bârsan, preia microfonul. Începe să cânte melodii cunoscute folosindu-se de un kazoo (instrument tradiţional al negrilor nord-americani) ,,în deschiderea” a ceea ce urmează să fie un grupaj de momente improvizate.

Râsetele spectatorilor se aud mai înfundat la început şi se intensifică pe măsură ce actorii sunt puşi în dificultate.

Improvisneyland înseamnă şapte actori: Axel Moustache, Andreea Samson, Pavel Bârsan, Rozana Radu, Radu Ciobănaşu, Monica Anastase, Mădălin Mandin, care nu se ,,joacă de-a actoria”, deşi nici ei nu ştiu cum le va ieşi spectacolul de improvizaţie din fiecare seară. Toţi au studii de specialitate, experienţă în filme de scurt sau lung metraj, seriale de televiziune şi s-au aflat sub îndrumarea unor mentori ai artei interpretării, precum Keith Johnstone ,, părintele improvizaţiei”.

Actorii în acţiune

Pentru cel interesat de un astfel de spectacol, desfăşurarea este simplă: îşi alege una din locaţiile în care trupa are reprezentaţie, de obicei cafenele, şi îşi rezervă un loc. Odată ajuns în cafenea, îşi comadă o cafea sau o bere, în funcţie de cât de destinsă este atmosfera şi scrie pe nişte bucăţele de hârtie, oferite de trupa de improvizaţie, replicile pe care ar vrea să le audă spuse de actori în spectacol.

Improvisneyland are nevoie de publicul său, nu doar pentru aplauze, ci şi pentru interacţiune. Spectatorii pot crea situatii pentru actorii din trupa pe tema cărora se improvizează sau pot chiar ei să devină şi ei improvizatori amatori. Totul depinde de cât de deschis este publicul la ceva ce nu urmează un program strict, ca de operă, din care află, pe acte, ce urmează. O parte din audienţă, în special cea care a mai asistat la spectacolele de improvizaţie, este mai receptivă, pentru alţii, însă, prestaţia Improvisneyland nu este decât zgomot de fundal.

Improvizaţie şi ceva mai mult

Munca celor din Impovisneyland, la prima vedere, pare uşoară, lipsită de constrângeri şi amuzantă, dar aparenţele înşală pentru că cei șapte actori şi instrumentiştii improvizează la modul profesionist. În spatele oricărui spectacol există o întreagă acţiune de P.R. prin care se aleg locaţiile, numărul spectacolelor, se stabilesc strategii pentru situaţiile de ultim moment (unul dintre actori nu poate ajunge sau întârzie) şi se actualizază site-ul trupei. Se adaugă şi celelalte ocupaţii pe care fiecare dintre actori le are pe lângă improvizaţie. Majoritatea lucrează şi la alte proiecte. Axel Moustache este actor la Teatrul Naţional din Bucureşti, Andreea Samson colaborează pentru ,,Mondenii Show”. Dincolo de efortul extraordinar pe care îl fac şi pasiunea pentru spectacol trupa vine cu un motto simplu, un argument pentru a intra într-o lume imprevizibilă care se creează la minut- ,,Râzi inteligent”.

Biserica Sfântul Pantelimon: hrana divină pentru cei bolnavi

In Social on April 12, 2010 at 8:40 pm

Biserica Sfântul Pantelimon: hrana divină pentru cei bolnavi 

Realizator: Elena Cărăuşu 

În „altarele” secţiilor Spitalului Municipal Oneşti personalul medical face eforturi pentru a reda un dar scump al oamenilor: sănătatea. Pentru toţi cei încercaţi de bolile trupeşti Biserica Sfântul Pantelimon vine ca un sprijin divin pentru ca asupra sufletelor să se coboare darul şi binecuvântarea lui Dumnezeu spre împlinirea întru totul a cuvintelor dictonului latin „mens sana in corpore sano”.

 

Biserica Sfântul Pantelimon

Biserica Sfântul Pantelimon

Flacăra Învierii a luminat Spitalul Municipal Oneşti

Biserica Sfântul Pantelimon din Oneşti a fost construită cu sprijinul oneştenilor care au vrut să-i ajute pe semenii aflaţi în suferinţă. Capela, aflată în incinta Spitalului Municipal, îi aduce pe bolnavi mai aproape de rugăciune şi de Dumnezeu. La capelă se săvârşesc slujbe în fiecare duminică şi zi de sărbătoare dar şi slujbe specifice unei biserici de spital.

Credincioşii au participat şi în acest an la Sfintele Slujbe ale Sărbătorii de Paşte care au fost săvârşite la Capela Sfântul Pantelimon.  În Săptămâna Mare au avut loc slujbele numite Denii în care preotul paroh al bisericii, Iulian Cărăuşu, a recomemorat prin slujbele specifice, prin câte a trecut Iisus Hristos, de la sosirea la Ierusalim, până la moartea Sa pe cruce.

În Vinerea Mare, credincioşii s-au strâns în număr mare la capelă unde au cântat Prohodul Domnului. Ei au trecut pe sub Sfânta Masă, ca şi când ar trece prin mormântul lui Iisus, după care, în frunte cu preotul Iulian,  au înconjurat biserica de trei ori, adica o dată pentru fiecare zi a sederii in mormant.

Prohodul Domnului

Prohodul Domnului

La Slujba de Înviere au participat peste 200 de oameni şi mai mult de jumătate din aceştia au rămas până la finalul slujbei. Preotul Iulian a încheiat predica cu acelaşi vorbe  pe care le rosteşte din tot sufletul la fiecare sărbătoare: „Dumnezeu să vă binecuvanteze, Maica Domnului să vă ocrotească, pacea, mila si dragostea Domnului să vă însoţească pe voi fiilor şi fiicelor duhovnicesti in toate zilele vieţii voastre, Amin.”

Preotul Iulian Carausu

Preotul Iulian Carausu

 Biserica înălţată cu sprijinul credincioşilor

Capela Sfântul Pantelimon a fost construită la iniţiativa preotului Iulian Cărăuşu. Preotul locuieşte în apropierea Spitalului Municipal Oneşti şi era deseori solicitat de pacienţii acestuia. Astfel i-a venit ideea ridicării unui lăcaş de cult unde bolnavii să poată ajunge cu uşurinţă. Preotul Iulian a cerut aprobare pentru ridicarea unei bisericute în curtea spitalului spitalului fostului director al instituţiei medicale, Dan Panaite. În anul 2000 a fost turnată fundaţia capelei.

Fondurile construirii bisericii au provenit din mici donaţii ale enoriaşilor care au susţinut ridicarea sfântului lăcăş până la acoperiş. De la cota 3,30 metri pe verticală lucrările au fost preluate de Primăria Municipiului Oneşti. Cu sprijinul Consiliului Local dar mai ales cel al enoriaşilor lucrările şi pictura capelei au fost definitivate în decembrie 2007. Preotul Iulian spune că “Atât timp cât o bătrână cu o pensie de 200 de lei a venit să doneze jumătate din sumă pentru construirea bisericii, pot afirma că biserica a apărut ca o adevărată minune în peisajul eclesiastic al Oneştiului.”, spune-

Capela Sfântul Pantelimon este prima biserica terminată în totalitate în municipiul Oneşti la care se adaugă celelalte 5 biserici din oraş: Biserica Sfântul Nicolaie, Biserica Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, Biserica Naşterea Maicii Domnului, Catedrala Pogorârea Sfântului Duh şi Biserica Voievodală Adormirea Maicii Domnului Borzeşti.

Biserica Sfântul Pantelimon nu are enorie, adică parohie. La slujbele de aici participă bolnavii internaţi în spital dar şi un număr foarte mare de credincioşi din întregul oraş. La capelă se săvârşesc slujbe în fiecare duminică şi zi de sărbătoare dar şi slujbe specifice unei biserici de spital: miercurea dezglegările pentru boală iar vinerea Moliftele Sfântului Vasile cel Mare şi ale Sfântului Ioan Gură de Aur. “În Sfânta noastră Biserică, închinată Sfântului Mare Mucenic Pantelimon ne găsim pacea şi liniştea atât de necesare în efemerul popas al vieţii pământeşti.”, spune părintele Iulian Cărăuşu.

 „Aici mi-am găsit liniştea”

Doamna Zoiţa

Doamna Zoiţa

Doamna Zoiţa este femeia care îngrijeşte în fiecare zi biserica „Sfântul Pantelimon” . În fiecare zi, la 8 dimineaţa, doamna Zoiţa vine la capelă, unde îşi petrece majoritatea timpului. Zoiţa este femeia care are grijă ca lăcăşul sfânt să fie mereu curat, care îngrijeşte toate lucrurile din biserică şi cea la care găseşti întotdeauna un gând bun. În urmă cu 6 ani soţul ei a murit şi femeia a vrut să se retragă la mănăstire. Preotul Iulian, sau „Părintele Nostru”, cum îl numeşte doamna Zoiţa, a sfătuit-o să mai aştepte un timp, până când bisericuţa va fi gata. Doamna Zoiţa consideră că biserica Sfântul Pantelimon este locul unde se simte mai aproape de Dumnezeu. „Aici mi-am găsit liniştea. Părintele Nostru m-a făcut să înţeleg că am venit pe pământ pentru ca fiecare dintre noi să învăţăm să iubim semenii şi pe Dumnezeu, apoi să ne întoarcem la Creator”, spune cu emoţie în glas femeia.

A existat un Singur şi Adevărat doctor al sufletelor şi al trupurilor: Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Puterile dumnezeiesti I-au înlesnit vindecarea tuturor celor care i-au cerut ajutorul: orbi, şchiopi, ologi sau oameni cuprinşi de duhuri necurate. Bolile trupeşti sunt vindecate sau ameliorate prin pregătirea şi devotamentul personalului medical al spitalului. Bolile sufleteşti sunt vindecate prin rânduielile divine care se săvârşesc în biserica ce are ca ocrotitor un fost medic care a poposit în ceata Sfinţilor lui Dumnezeu datorită devotamentului şi abnegaţiei sale, când tămăduia fără „de arginiţi”, fără nicio plată, Sfântul Pantelimon.

Mănăstirea Cornu, un loc aparte de rugăciune și meditație

In Social on April 12, 2010 at 8:03 pm

De departe se aude  toaca bătând. Începe Sfânta Liturghie. Oamenii merg agale pe drumul  pietruit ce duce către dealul unde se află Mănăstirea Cornu. E locul unde altădată, sătenii, prin tradiție, prăznuiau totul: căsătorii, înmormântări și împăcări în familie. De aici, cornenii, pot cuprinde cu privirea toată Valea Prahovei, de la Ploiești, până departe, spre Sinaia.

Construcția mănăstirii a început în anul 2004, prin strădania Aurorei Cornu, prima soție a scriitorului Marin Preda. Cu răbdare și credință, a fost ridicată o bisericuță provizorie și un corp de chilii. Treptat, mănăstirea a prins contur, și astăzi locuitorii Comunei Cornu au un loc aparte de rugăciune și meditație.

Din primăvara anului 2008, viața mănăstireasca și-a început cursul ei cu o obște alcătuită din 10 viețuitori: Maica Stareță Parascheva Bîrgu, Părintele Duhovnic Arsenie Muscalu și 8 surori, toate cu studii superioare, doritoare să-și închine viața slujirii lui Dumnezeu.

Pereții albi, icoanele pe lemn înconjurate de flori, cântările măicuțelor creează o atmosferă potrivită pentru cei însețați de liniște și de Dumnezeu. Credincioșii respiră în același fel, aceeași rugăciune, fără niciun fel de artificialitate. Cu binecuvântarea preotului, Maica Stareță povestește cu o voce caldă cum arată o zi din viața de măicuță: „ Trezirea e după fiecare, cum își intuiește viața de chilie, slujba începe la ora 6 până pe la ora 9 și jumătate, după care urmează o perioadă de ascultări, adică fiecare lucrează ceva. Măicuțele care sunt la bucătărie merg la bucătărie, altele merg la animale..se fac și alte lucruri: se pictează icoane, sculptură până la ora 12 când este masa. După masă, e o perioadă de odihnă, de retragere la chilie pentru rugăciune, citit, iar de la ora 3 până la ora 5 e o perioadă de lucru de obște, după care de la 6 este iar slujba.”

Întrebată dacă există spațiu de dormit pentru credincioșii care vor să rămână pentru câteva zile la mănăstire, Maica Stareță spune zâmbind: „ Încă nu avem un arhondaric, am dori să fie, dar se face  în timp pentru că durează mult..mai sunt fete care vor să vină la mănăstire, dar o să mai dureze un an, doi.”

Sfânta Liturghie se apropie de sfârsit. Cei mai mulți se îndreaptă spre ieșire,  doar câteva persoane mai rămân in biserică. O femeie în vârstă de aproximativ 60 de ani își așează șalul de pe cap, își ia haina pe ea, după care se îndreaptă cu pași mărunți spre ieșire. Înainte de a ieși se întoarce cu fața spre altar și se închină de trei ori. Mă apropii de ea și o întreb cum se simte când vine la mănăstire. Femeia îmi mărturisește: „ De fiecare dată când vin la mănăstire mă simt foarte bine, îmi dă o liniște sufletească și mă simt împăcată așa cu Dumnezeu că ne dă nădejdea asta de a înainta în credință așa cum ne dorim.”

Alți doi bătrânei mândri că au o mănăstire chiar la ei în sat, îmi spun bucuroși: „ suntem mai liniștiti după ce asistăm la slujbele preotului de aici..și parcă ne înțelegem mai bine.”

Datorită locului în care a fost construită, departe de vânzoleala din sat, bisericuța a devenit  un loc de refugiu, mai aproape de Dumnezeu.

Elena Diaconu

Drumul la Ambasada SUA: „M-am dus plină de speranţe şi am ieşit de acolo cu nimic”

In Social on April 12, 2010 at 7:50 pm

Drumul la Ambasada SUA: „M-am dus plină de speranţe şi am ieşit de acolo cu nimic”

                                                                                                                                                                      Realizator: Elena Cărăuşu

Moisă Alexandra este studentă în anul 3 la Facultatea de Management-Marketing din cadrul Universităţii Româno Americane. Anul trecut a vrut să plece în America prin programul Work and Travel însă şansa i-a fost refuzată din cauza unui motiv banal. „Ştie el Doamne Doamne de ce nu m-a lăsat să plec”, spune Alexandra însă dezamăgirea din urma acestei experienţe i se simte încă în glas.

Alexandra

Alexandra

Elena: De unde ai aflat de programul Work and Travel?

Alexandra: Fratele meu a fost plecat în timpul facultăţii de două ori cu acest program. În timpul masterului s-a hotărât să plece iar. După 3 interviuri a luat viza şi de 3 ani e acolo. De la el ştiam de  acest program.

Elena: De ce 3 interviuri?

Alexandra: În cazul în care eşti la master e mai complicat să primeşti viza, trebuie să fii foarte norocos şi să nimereşti interviul cu cineva care e binedispus în ziua respectivă. Pe lângă actele de la facultatea unde eşti înscris la master trebuie să le dovedeşti lor că ai motive pentru care să te întorci în ţară, cum ar fi: un loc de muncă bine plătit, o casă, o maşină, cont în bancă etc. Fratele meu nu avea decât locul de muncă, aşa că şi-a deschis propria firmă, care bineînţeles era mai mult de formă. Spaţiul firmei era reprezentat de jumătate din apartamentul părinţilor. Totul era doar pe hârtie, real activitatea firmei era nulă. Aşa a reuşit să-i păcălească.

Elena: Şi te-ai hotărât să pleci şi tu…

Alexandra: El m-a îndemnat să merg şi eu, să văd cum e şi între timp să câştig şi nişte bani. M-am gândit că ar fi mişto mai ales că aveam pe cineva acolo şi nu trebuia să-mi fac griji cu cine împart cazarea. Primul pas a fost să merg la agenţia Student Travel să întreb cam de câţi bani este vorba şi ce acte îmi trebuie. Cu banii se ajungea undeva la 600 de dolari plus banii cheltuiţi pentru actele de care aveai nevoie.

Elena: Îndeplineai condiţiile pentru înscrierea în program?

Alexandra: Condiţiile le îndeplinesc mai toţi participanţii. Toţi trebuia să fim studenţi, să nu avem restanţe, media anuală să fie relativ bună şi nu în ultimul rând să ştim engleza. Interviul de la ambasadă se desfăşoară în limba engleză. O excepţie sunt studenţii din anul 1 care trebuie să aibă media de cel puţin 8. Aşa era anul trecut. Acum văd că pot să aibă şi media 7. Dacă îndeplineai aceste cerinţe erai chemat la un interviu cu reprezantanţi ai firmei organizatoare, în cazul meu Student Travel.

Elena: Cum a fost primul interviu şi cu ce speranţe ai plecat spre ambasadă?

Alexandra: Interviul de la agenţie a fost mai mult unul formal, mare lucru nu te intreba. Trebuia să ştii minimul de engleza deşi am văzut cazuri în care unii studenţi nu înţelegeau ce îi întrebau consulii. Au fost întrebari de genul: Ce universitate urmezi? Ce facultate? De unde ai aflat de acest program?Cam la ce te aştepţi când ajungi acolo? Au fost întrebări generale la care puteai să răspunzi cu uşurinţă, scopul agenţiei era să-ţi aprobe acel interviu, de pe urma căruia ei aveau de câştigat. După aceasta am plecat spre ambasada cu speranţa, de fapt nu cu speranţa, cu siguranţa că acel interviu e ca şi luat fiind încurajată de toţi cei care au trecut deja prin experienţa aceasta.

Elena: Cum au decurs lucrurile la ambasadă?

Alexandra: Până ajungi în faţa consulului e drum lung. După ce stai la o coadă infernală în faţa ambasadei, intri cu gândul că mai ai puţin şi scapi. Dar nu e aşa. Eşti controlat în genţi, buzunare apoi eşti invitat într-o alta cameră unde aştepţi…şi aştepţi…după care eşti chemat în altă cameră unde aştepţi din nou…şi aştepţi până te strigă ca să-ţi ia amprentele şi te trimit la o coadă. Eu credeam că voi fi poftită într-un birou, pe scaun unde voi răspunde întrebărilor unui om amabil. Nu e deloc aşa. E ca şi cum ai sta la coadă la un ghişeu din gara de nord pentru a-ţi lua bilet. La ambasada erau vreo 6 ghişee, unul lângă altul. Când mi-a venit rândul m-am dus în faţa ghişeului şi am zâmbit amabil- aşa am fost îndemnată să fac. Persoana din faţa mea nici nu m-a privit, a început să-mi verifice actele şi să-mi adreseze întrebări de genul: Care este facultatea pe care o urmezi? Ce post o să ocup când ajung în America? La un moment dat am fost întrebată dacă am aplicat la loteria vizelor. M-am blocat. Făcusem acest lucru la îndemnul fratelui meu. Am zis nu, în speranţa că o să scap dar n-a fost aşa. M-au întrebat numele părinţilor şi aşa au aflat că participasem la acea loterie. Fără să stea pe gânduri, fără să se uite în ochii mei mi-a dat dosarul împreună cu o foaie de hârtie tipizată cu regulile la participarii la un al doilea interviu şi mi-a spus că le pare rău dar sunt un posibil migrator. Motivul respingerii a fost banal. Toţi cei din încăpere participaseră la loteria vizelor, ăsta nu era un motiv de refuz.

Elena: Ce reprezintă de fapt loteria vizelor?

Alexandra: E un concurs. Un fel de 6/49. Completezi nişte formulare pe internet, pui poza ta din buletin şi poţi câştiga viza permanentă pentru America. Fără niciun interviu.

Elena: Cum s-a derulat cel de-al doilea interviu de la ambasadă?

Alexandra: M-am dus mult mai relaxată. Ştiam că şansele de a obţine viza erau de 1% dar îndemnată de fratele meu am incercat o dată. Aceleaşi cozi, aceiaşi studenţi emoţionaţi şi curioşi să afle ce se întâmplă în spatele uşilor. Am ajuns în faţa altui ghişeu, pentru că regulile lor spun că în cazul unui refuz următorul interviu o să-l ai cu alt consul decât cel care te-a respins. Nici cu acesta nu am avut noroc. Am fost respinsă tot din cauza loteriei vizelor. „Îmi cer scuze, posibil migrator” a spus consulul şi mi-a înmânat dosarul.

Elena: Crezi că e posibil să te fi respins din cauză cu fratele tău era deja în America?

Alexandra: Ei nu aveau cum să ştie că am pe cineva acolo. Am completat un formular unde eram întrebată dacă am rude în America. Nu am avut cum să spun adevărul pentru că fratele nu stătea legal în America la acea vreme şi şansele mele ca să primesc viza deveneau nule. Oricum dacă ar fi fost ăsta motivul respingerii mi-ar fi zis.

Elena: Faptul că erai la Universitatea Româno- Americană te-a ajutat cu ceva?

Alexandra: Nu. Toată lumea spune că te ajută dar nu e deloc aşa. Altfel stau lucrurile. Eşti norocos, eşti numai bun de plecat în America.

Elena: Câţi bani ai cheltuit pentru această experienţă?

Alexandra: Pe lângă banii pe care i-am dat lor, cam 620 de dolari am plătit şi taxa de la ambasada care anul trecut era de 131 de dolari. Eu am plătit-o de două ori pentru că am avut două interviuri. Mai cheltuieşti pe parcurs şi cu actele care îţi trebuie la dosar. Banii i-am recuperat apoape pe toţi, excepţia făcând-o taxa Sevis care e de 35 de dolari. Eu am făcut greşeala să-mi iau şi biletul înainte de a primi viza, acesta costând 775 Euro, destinaţia mea fiind Florida, Miami. Şi pe aceştia i-am recuperat în totalitate.

Elena: Ai mai încerca să pleci cu Work and Travel?

Alexandra: De încercat aş mai încerca, deşi acum o să fie şi mai greu. Sunt an terminal şi pe lângă asta mă aflu şi în baza lor de date cu cele două refuzuri de anul trecut. Sunt şanse minime să primesc viza.

Elena: Cum te-ai simţit după această experienţă?

Alexandra: Am fost dezamăgită, foarte dezamăgită. M-am dus plină de speranţe şi am ieşit de acolo cu nimic. M-am simţit mâhnită, furioasă, neputincioasă asupra unei decizii pe care un om a luat-o în funcţie de cum s-a trezit dimineaţa, în funcţie de ce i-a inspirat faţa mea. Măcar de ar fi avut un motiv bun ca să ma respingă. Nu cred că ei înţeleg ce fac atunci când refuză un student pe motive neîntemeiate. Şi cu ce drept îţi spulberă ei speranţele cand tu nu doreşti decât să câştigi nişte bani şi să  vizitezi America? Mi-a lăsat un gust amar, am simţit că sunt tratată cu superioritate pentru simplul fapt că sunt român, trăiesc într-o ţară care nu e vazută bine peste graniţe aşa că nu-mi rămâne decât să suport consecinţele. Ieşeam pe usile ambasadei şi în minte mi se derulau diverse filme. Ce-aş fi putut să zic ca să-mi fi dat viza. Cu ce am greşit? Reluam în minte tot interviul ce se desfăşurase şi nu reuşeam să-mi dau seama unde am greşit. Apoi mi-aş fi dorit să nu fi plecat capul în faţa lor şi să le fi zis vreo câteva, să le tai superioritatea cu care m-au tratat. Cu ce drept să hotărască ei plecarea mea? Apoi mi-am dat seama. Pe buletinul meu scrie cetăţean român, pe al lor american şi se vede treaba că asta le dă dreptul să te trateze ca pe ultimul om.

 

Ministerul de Externe si Ambasada Statelor Unite la Bucuresti au lansat in data de 7 aprilie 2010 campania de informare “VIZA PENTRU SUA”, un demers ce nu presupune costuri si vizeaza includerea Romaniei in programul Visa Waiver, ceea ce le-ar permite cetatenilor romani sa calatoreasca fara vize in SUA. Initiativa isi propune, de asemenea, sa explice de ce un candidat care a fost respins are nevoie sa isi imbunatateasca dosarul de viza inainte de a-l depune din nou.

Read the rest of this entry »