culturecocktail

Posts Tagged ‘studenţi’

Studenţii, timpul liber şi „sistem”-ul

In Editorial on April 12, 2010 at 8:16 pm

Acest articol este un pamflet despre sistemul educaţional din România. Scopul meu este să arăt că studiile internaţionale sunt posibile şi chiar necesare pentru a deveni un bun profesionist. Studentul ar trebui să caute burse în afara graniţelor şi să vadă în asta o primăvară a carierei sale.

A venit vremea schimbării. Afară nu mai e frig, soarele parcă vrea să ne demonstreze ce are să vină la vară şi studentul începe să aibă timp liber. Să nu cumva să credeţi că are mai puţin de lucru la universitate sau la muncă (unde lucrează full-time, dar cu plata part-time). Nu. Pur şi simplu afară e frumos. Şi când natura îţi aruncă în faţă faptul că primăvara vrea să vină, nu refuzi invitaţia. Aşa că studentul găseşte ocazii să petreacă timp şi în varianta „liber”, nu doar ocupat.

În fine, dacă trăieşti în Capitală nu prea ai cum să te bucuri de libertate, pentru că nu toţi au timp liber şi se uită urât la tine (nici tu nu ai, dar măcar asta simţi în suflet). Şi te întrebi „ce să fac cu libertatea nou câştigată?”. Răspunsul pe care şi-l dau mulţi este o întrebare (sic!) retorică pesimistă „la ce bun?”. Alţii (aici mă includ) îşi propun să schimbe lumea. Simplu.

Dacă „sistem”-ul nu te-a doborât, atunci îţi vin tot felul de idei despre cine ai să devii (implicit şi cât de puternic) şi cum ai să ajungi acolo.

Şi mie mi-a venit o astfel de idee. M-am văzut mare şi tare, ocupând o poziţie înaltă, undeva departe. Pentru asta, am cugetat eu serios, mi-ar trebui desigur şi un master cumsecade. Eu sunt student în anul III (an terminal la facultatea unde studiez) şi a venit momentul să-mi decid viitorul. Sau nu. Asta poate pentru că a fost deja decis de sistem. Urât cuvânt „sistem”-ul ăsta.Cum mă văd ajuns departe, am ales ca destinaţie pentru „turism de studiu” Japonia.

Am lansat două idei mai devreme aparent contradictorii. Cum adică mă văd ajuns departe, chiar dacă sistemul a decis pentru mine? Simplu, dacă am puterea să mă văd liber când toate în jur dictează la muncă non-stop, atunci cred că mă pot imagina şi într-un viitor al meu, fără „sistem”.

Departe nu înseamnă şi infatuat. Înseamnă doar nevoia de a trăi măcar un an sau doi într-un „sistem” mai bun. Cu ultima frază îmi legitimez un răspuns şi la posibila întrebare „cum adică sistemul decide pentru tine, da ce, sistemul e rău, sau poate, TU, studentul nu ai cap?”.

Sistemul nu e rău, că doar e un sistem mecanic, ce poate fi rău la nişte rotiţe? Cel mult sistemul e rece. Studentii nu au cap (pe umeri). Din pacate. Când însă te gândeşti să scoţi materia cenuşie de la naftalină, te trezeşti angrenat în ceva.

-În ce?

-În ceva care nu te lasă să ieşi.

-Dragostea de patrie?

-E ceva chiar ca o boală.

-De ce ţi-a decis viitorul altcineva?

-Poate pentru că nu am înţeles până primăvara asta că am un viitor la care trebuie să mă gândesc.

Poate şi pentru că eram ocupat cu a fi student, copil, angajat, şomer, chelner, voluntar, cursant pe la vreun institut străin pentru vreo diplomă de limbi străine, frate, bucătar, om de serviciu, scriitor de scrisor către părinţii care m-au trimis la studiu în Capitală… Poate şi pentru că „sistem”-ului nu-i pasă de viitor şi atunci decide sec: MEDIOCRITATE PENTRU TOŢI.

Într-un final, devenind din ce în ce mai treaz (sic!), am reuşit să descopăr pe internet programele de masterat de la Universitatea de stat din Tokyo. Povestea merge şnur de aici. Am trimit dosarul. „Sistem”-ul mi-a dat totuşi ceva bun, urma să fiu acceptat la un master având şansa la o bursă. Mulţumesc „sistem”-ului. Dar nu s-a putut.

-Sistemul e de vină?

-Da.

-De ce?

-Pentru că nu aveam un certificat care să-mi ateste competenţele de limbă engleză.

Nu-i nimic. Am două mâni şi destulă energie cât să mă certific singur. Adică pot munci ca să adun cei 650 ron necesari pentru a fi examinat la Consiliul Britanic în sistem IELTS. Am muncit. „Sistem”-ul s-a supărat pe mine (sic!) şi m-a taxat conform înaltelor sale aşteptări. Cu fiecare absenţă obţinută mergând la muncă, nota se micşora cu un punct. M-a consolat însă faptul că ajungeam la orele de Engleză.

Am căutat o altă universitate, tot din Japonia, că dacă departe nu e, nimic nu e. Am găsit. Şi încă mai primeau dosare de aplicaţie. Şi aveam şi certificatul de competenţe de limbă străină. Şi aveam şi… Nu, asta nu mai aveam: o propunere de proiect de cercetare. „Foarte simplu”, îmi zic, cu primăvara vuindu-mi prea tare în simţul imaginar. „Ce poate fi aşa de greu în a obţine un document de două pagini?” TOTUL. Cu ajutor de la toţi, cerut sau oferit, am încropit şi propunerea de proiect de cercetare. A fost interesant. Acum aştept (un semn divin) răspunsul de la comisie.

Mi-am dat seama că nu sunt gata să ies din „sistem”, vreau să mai zăbovesc la universitate. Nu sunt gata să dau piept lumii. De muncă m-am apucat deja, dar cum rămâne cu planurile de student de a deveni MARE?

Tot articolul ar putea fi rezumat de vorbele unui profesor (să nu îl numim, că poate se aprinde „sistem”-ul ca răspuns la critică): „Îmi dau seama că pe voi nu v-a învăţat nimeni cum să fiţi studenţi internaţionali”.

Vlad Babenco

Advertisements