De departe se aude toaca bătând. Începe Sfânta Liturghie. Oamenii merg agale pe drumul pietruit ce duce către dealul unde se află Mănăstirea Cornu. E locul unde altădată, sătenii, prin tradiție, prăznuiau totul: căsătorii, înmormântări și împăcări în familie. De aici, cornenii, pot cuprinde cu privirea toată Valea Prahovei, de la Ploiești, până departe, spre Sinaia.
Construcția mănăstirii a început în anul 2004, prin strădania Aurorei Cornu, prima soție a scriitorului Marin Preda. Cu răbdare și credință, a fost ridicată o bisericuță provizorie și un corp de chilii. Treptat, mănăstirea a prins contur, și astăzi locuitorii Comunei Cornu au un loc aparte de rugăciune și meditație.
Din primăvara anului 2008, viața mănăstireasca și-a început cursul ei cu o obște alcătuită din 10 viețuitori: Maica Stareță Parascheva Bîrgu, Părintele Duhovnic Arsenie Muscalu și 8 surori, toate cu studii superioare, doritoare să-și închine viața slujirii lui Dumnezeu.
Pereții albi, icoanele pe lemn înconjurate de flori, cântările măicuțelor creează o atmosferă potrivită pentru cei însețați de liniște și de Dumnezeu. Credincioșii respiră în același fel, aceeași rugăciune, fără niciun fel de artificialitate. Cu binecuvântarea preotului, Maica Stareță povestește cu o voce caldă cum arată o zi din viața de măicuță: „ Trezirea e după fiecare, cum își intuiește viața de chilie, slujba începe la ora 6 până pe la ora 9 și jumătate, după care urmează o perioadă de ascultări, adică fiecare lucrează ceva. Măicuțele care sunt la bucătărie merg la bucătărie, altele merg la animale..se fac și alte lucruri: se pictează icoane, sculptură până la ora 12 când este masa. După masă, e o perioadă de odihnă, de retragere la chilie pentru rugăciune, citit, iar de la ora 3 până la ora 5 e o perioadă de lucru de obște, după care de la 6 este iar slujba.”
Întrebată dacă există spațiu de dormit pentru credincioșii care vor să rămână pentru câteva zile la mănăstire, Maica Stareță spune zâmbind: „ Încă nu avem un arhondaric, am dori să fie, dar se face în timp pentru că durează mult..mai sunt fete care vor să vină la mănăstire, dar o să mai dureze un an, doi.”
Sfânta Liturghie se apropie de sfârsit. Cei mai mulți se îndreaptă spre ieșire, doar câteva persoane mai rămân in biserică. O femeie în vârstă de aproximativ 60 de ani își așează șalul de pe cap, își ia haina pe ea, după care se îndreaptă cu pași mărunți spre ieșire. Înainte de a ieși se întoarce cu fața spre altar și se închină de trei ori. Mă apropii de ea și o întreb cum se simte când vine la mănăstire. Femeia îmi mărturisește: „ De fiecare dată când vin la mănăstire mă simt foarte bine, îmi dă o liniște sufletească și mă simt împăcată așa cu Dumnezeu că ne dă nădejdea asta de a înainta în credință așa cum ne dorim.”
Alți doi bătrânei mândri că au o mănăstire chiar la ei în sat, îmi spun bucuroși: „ suntem mai liniștiti după ce asistăm la slujbele preotului de aici..și parcă ne înțelegem mai bine.”
Datorită locului în care a fost construită, departe de vânzoleala din sat, bisericuța a devenit un loc de refugiu, mai aproape de Dumnezeu.
Elena Diaconu
Culturecocktail 
