Los Campesinos! – Romance Is Boring (Wichita Recordings, 2010)

Los Campesinos! vor sa incerce noi lucruri. Mai mult post-coital si mai putin post-rock cum spun chiar ei. La urma urmei, cine isi doreste sa fie formatia draguta de adolescenti fara iubite/iubiti? No, noi ne maturizam si la fel si muzica noastra. Face schimbari si aruncam ideiile vechi care poate nu mai sunt relevante pentru ascultatorii nostrii (care se maturizeaza si ei cu noi,nu-i asa?) (text de Ana Dinescu)

Un album greu de inghitit, dar inimaginabil de frumos

Asa ca Gareth Campesinos! isi scoate pixul, scrie nervos pe o bucatica de hartie uitata intr-un buzunar “But let’s talk about you for a minute” si deseneaza imaginea puternica a unui cuplu disfunctional de tineri. Viori, clinchete si chitare abrupte il insotesc pe masura ce In Medias Res infloreste. Dar versurile lui de pe a doua jumatate a melodiei de deschidere a albumului Romance Is Boring releva incercarea sa disperata de a gasi niste calm si pace in mijlocul haosului specific tineretei. “If you were given the option of dying painlessly in peace at 45/But with a lover at your side/After a full and happy life/Is this something that would interest you?” se intreaba Gareth si inima ta se sfarma in mici bucatele.

Chitarele se contorsioneaza si devin There Are Listed Buildings, in timp ce Gareth intoarce cuvintele cu un talent demn de Morrissey (‘We are but two atheists in lust, you know, we gotta make our own luck’). Haosul de pe interior se metamorfozeaza in chitare zgomotoase, urlete, idei aruncate la intamplare, linii de bass care pica greu si trompete disonante. Dar in momentul in care melodia ce da titlul albumului incepe, e Gareth insusi care desconsidera ultimile versuri ale primului cantec, nu jumatatea lui. “We are two ships that pass in the night, you and me are nothing alike” par a fi cuvinte rostite de un Eddie Argos. Iar in timp ce atat Aleks cat si Gareth se arunca intr-un “Prove to each other that romance is boring” , restul formatiei da nastere unei piese care aduce a Art Brut.

Imaginea celei de-a doua caderi nervoase a celor doi atei e redata pe We’ve Got Your Back. Fiecare vers pare a fi ceva rautacios care i-ai spune unei alte persoane sau ceva ce nu te lasa sa dormi noaptea. Fiecare toba pare a fi inima care incearca sa bata afara din piept. Fiecare acord pare a fi un strigat. Iar in cele din urma, linistea apasatoare este sparta de Plan A si a sa atmosfera care aduce a Help She Can’t Swim. In timp ce Gareth isi trage respiratia intre Mal- si TAH, chitarele plonjeaza intr-o masa de reverberatii si aproape ca scot un tipat ascutit care acopera restul instrumentelor. Este clar, fiecare secunda declara moartea Campesinos din perioada Hold On Now, Youngster .

Pentru a fi siguri ca am priceput, echipa Campesinos scoate instrumente de percutie ciudate si creaza 200-102, o pauza care ar putea fi confundata cu o melodie Modest Mouse si care pare a se transforma rapid in Straight In At 101. O piesa uneori post-rock, cu acorduri puse ciudat si schimbari bruste in linia melodica, care se dovedeste a fi un nou tour-de-force liric : Gareth se pricepe la a invarti cutitul adanc in rana.

“It pains me, but I’m sure she’s still yours” e un vers din Who Fell Asleep In nelasand nici o urma de indoiala cu privire la ce se refera. Si pentru prima data, Los Campesinos! sunt calmi iar intentia lor nu este de a da glas durerii violente ci a acceptarii unor lucuri asa cum sunt ele. Dar nu pentru mult timp, caci se intorc la texturi si versuri a la Help She Can’t Swim cu I Warned You: Do Not Make An Enemy Out Of Me. Totusi, acum, vioarele si vocea lui Aleks duc melodia pe un teritoriu mult prea cunoscut pentru cei ce le stiu materialele precedente.

Ne este reamintit rapid faptul ca acesta este un album despre inimi frante, iar Heart Swell/100-1 ti-o smulge din piept si ti-o calca in picioare. Vocea lui Gareth nu este decat un echo, instrumentalul pare a fi trupul sau secat de viata din cauza durerii iar simplitatea versurilor este sfasietoare in perfectiunea sa.“By now it’s just the three of us: me./ Your shadow./Your echo./I do not believe that I’ve ever felt any more alone.”

Pixul lui Gareth este readus la viata si deseneaza cu fervoare o alta poveste de dragoste neimpartasita, I Just Sighed. I Just Sighed Just So You Know. Chitarele nervoase se lovesc de clinchete in timp ce cei doi solistite duc intr-o lume cu pumnale in cutii toracice, declaratii de dragoste in carti de oaspeti si o viata de dedicatii. Totul pentru ca au vrut sa “be the one to keep track of the freckles and the moles on your back.”

A Heat Rash In The Shape Of The Show Me State; Or, Letters From Me To Charlotte pare a duce lucrurile din nou pe teritoriu cunoscut. Tobele puternice alea inceputului lasa locul unei orchestre si unei povesti despre un cuplu prea perfect pentru a exista. Imediat trebuie sa ne pregatim pentru o melodie mult prea cunoscuta: The Sea Is A Good Place To Think About The Future. Inima pare a sari din piept, gura se usuca, simti un gol in stomac cand il auzi pe Gareth cum spune “This thing hurts like hell” iar replica primita este “But what did you expect?”.

Pe masura ce viorile din The Sea… se sting, primul vers din This Is A Flag. There Is No Wind te loveste: “CAN WE ALL PLEASE JUST CALM THE FUCK DOWN?”. Mai multe chiatare contorsionate si Aleks si Gareth care aproapre ca scuipa referenul intr-o melodie care necesita volum maxim pentru un efect complet. Melodia de incheiere, Coda: A Burn Scar In The Shape Of The Sooner State, este, fara doar si poate, modul perfect de a pune punct unui album perfect. Pe masura ce inainteaza, devine o masa de reverberatii si se termina in una dintre cele mai dureros spuse vreodata versuri: “I can’t believe I chose the mountains every time you chose the sea…“.

Iar in timp ce chiatarele se linistesc, Romance Is Boring se apropie de final iar tu realizezi ca nu a fost in nici un moment plictisitoare. A fost greu de inghitit si ti-a amintit de orice ‘nu’ venit din partea persoanei iubite si poate ca vechi rani au fost zgandarite. Dar aproape a fost o capodopera.

These New Puritans – Hidden (XL Recordings, 2010)

Teoria spune clar că orice artist este indreptăţit să adauge noi straturi muzicii sale, să schimbe direcţia muzicală, să se joace cu idei, concepte şi structuri. Practica arată că orice formaţie (cel puţin) bună face acest lucru. The Horrors au îndrăznit să îşi schimbe stilul muzical cu Primary Colours, iar publicul (şi mai ales criticii) a fost şocant în cel mai bun mod posibil. Nici un an mai târziu, avem parte de o altă astfel de lovitură. (text de Ana Dinescu)

Cu un al doilea album extrem de îndrăzneţ, englezii renunţă la a mai face doar muzică.

Cei ce au auzit măcar o frântură din “Beat Pyramid”, debutul din 2008 al These New Puritans, ştiu ce pasiuni (uşor bolnăvicioase) au cei patru băieţi (în fine, cei trei băieţi şi o domnişoară). Trei la număr, mai exact: repetiţii maniacale care aduc a The Fall şi Mark E. Smith, folosirea pe alocuri a limbii franceze pentru un plus de snobism şi chitarele care sunt veşnic în război cu restul instrumentelor (cum le plăcea băieţilor de la Gang Of Four).

Nemulţumiţi cu a fi doar cei mai ciudaţi dintre revitaliştii post-punk, englezii de la These New Puritans s-au hotărât să le ia locul unor Animal Collective şi să se bage pe tot domeniul muzicii alternative. Astfel, albumul secund,“Hidden”, împrumută cu o inconştienţă demnă de orice artist neconvenţional elemente din operă, operetă, muzică clasică şi lumea ce îi înconjoară pe domnii despre care vorbim. Ba mai mult, These New Puritans au o nouă pasiune: valul nemţesc de industrial de la sfârşitul anilor ’70 (cu Kraftwerk în frunte). Sunete nespecifice muzicii sunt adăugate doar pentru a o îmbogăţi şi pentru a reaminti că orice aspect al lumii reale influenţează arta. Nu că cei patru ar fi renunţat vreun moment la vechile pasiuni când au înregistrat acest proiect muzical.

Pentru că “album” nu e termenul cel mai fericit sau indicat cand vine vorba de “Hidden”. “Proiect muzical” da, pentru că “Hidden” este de fapt o experienţa senzoriala, un moment din istoria muzicii moderne care te îndeamnaă să îţi foloseşti imaginaţia pentru a-l înţelege complet şi îţi ascuti simţurile. Prin intro-ul “Time Xone” se conturează perfect această idee: o mare de calm al cărui scop e să te scoată din amorţeală. Trebuie să fii extrem de atent ca să înţelegi ce se întămplă. Şi astfel, These New Puritans îşi încep atacul. Alegerea făcută pentru primul single poate nu e evidentă. “We Want War” pare prea lung intr-o lume care cere ca totul să fie scurt şi la obiect. Are şapte minute şi două părţi. Prima, ameniţătoare, îţi dă impresia că eşti în mijlocul câmpului de luptă, într-un război dat între natură şi umanitate. A doua, aparent calmă, se foloseşte de coruri de copii pentru a spori neliniştea cauzată de prima parte.

În fapt, “Hidden” e la fel de schizoid ca melodia de promovare. Pe “Three Thousand”, vocalul Jack Barnett se joacă cu cuvinte vorbite care par a fi frânte de chitarele ameţitoare. Iar apoi, te aruncă într-o cu totul alta lume: “Hologram” şi altă mare de calm, cu al său pian delicat. “Attack Music” este, probabil, legătura dintre “Beat Pyramid” şi “Hidden”. De la primul acord, de la prima bătaie de toba, ţi se dezvăluie o formaţie paranoică şi manicală, aceaşi care a scris acum doi ani “C16±”. Dacă pe atunci, paranoia se datora unei anumite impresii că “we were right”, acum războiul la care iau parte îi face să piardă contactul cu lumea reală. Fiecare repetiţie a refrenului “It was September, this is attack music” ne aminteşte de acest lucru.

Paranoia creşte, These New Puritans se folosesc cu şi mai multă neruşinare de repetiţii şi elemente care aduc a luptă: cuvântul “fire” spus de prea multe ori şi basul încordat de pe “Fire-Power”, tobele grele din “Orion”, toate trei te sufocă. Şi fix când nu mai ai aer, vine “Canticle”: un flaut simplu pentru un minut, un fel de respiro dintre două bătălii. Lupta decisivă se dă pe “Drum Courts – Where Corals Lie”. Tobele mecanice, versurile şoptiţe, corul care pare a fi murmurul din răndul oastei, clapele reci care îngheaţă sângele în venă te aruncă în mijlocul câmpului de luptă.

Războiul mai are puţin şi se termină, “White Chords” pare ciudat de calmă: deşi tobele sunt la fel de dure, faptul că Jack Barnett cântă (lucru rar la These New Puritans) pare a avea un efect liniştitor. Poate noi am câştigat războiul. Dar băieţii mai au o pasiune ciudată: ciclicitatea lucrurilor. La fel ca intro-ul si outro-ul de pe “Beat Pyramid” (“…ice I Will Say This Twice” si “I Will Say This Tw…”), “Time Xone” şi melodia de sfârşit, “5”, se leagă. Este clar, războiul nu s-a încheiat, nici nu are cum. Cei ce au fost atenţi, ştiu asta de la “Attack Music”: “No longer human, you are a weapon”.

În timp ce intri din nou în lumea These New Puritans, ai parte de o epifanie. Fiecare pian delicat, fiecare vers şoptit, fiecare acord de bass şi fiecare accent pus acolo unde poate pentru noi nu era evident cere cu disperare ca acest proiect ambiţios să fie pus în scena, doar pentru a i se sublinia complexitatea şi frumuseţea. Iar decorul nu poate fi decât unul apocaliptic.

Directia 5 la Targul Floriilor din Kiseleff

Romantici sau nu, toti cei care au trecut sambata seara prin Parcul Kiseleff s-au putut bucura de cateva zeci de minute alaturi de Directia 5.

Ii stim de aproape 20 de ani si, cu toate acestea, nu ne saturam de ei. Intr-o lume in care industria muzicala este invadata de muzica house si alte derivate, formatia Directia 5 pare sa nu se demodeze. Au tinut pasul cu noul val muzical si inca aduna sute de oameni, chiar mii, la concertele lor.

Melodii vechi si noi, hituri sau cantece mai putin cunoscute au rasunat in aer liber, intr-o frumoasa seara de inceput de primavara. De vineri, 26 martie, pana duminica, 28 martie, peste 30 de mesteri artizani si producatori si-au expus creatiile la Targul de Cadouri si Obiecte de Artizanat amenajat pe trotuarul din fata Parcului Kiseleff, din Capitala. Evenimentul, organizat de Primaria Sectorului 1, a fost deschis de trupa Heaven care a concertat inainte ca baietii de la Directia 5 sa urce pe scena. Sute de oameni s-au adunat in fata scenei pentru a canta alaturi de artisti, melodiile care i-au consacrat. Cu publicul de partea lor, interpretii au dat drumul la muzica si voia buna si-a facut simtita prezenta.

Cu tine sa zbor si petrecerea a inceput. Plini de energie, membrii formatiei au transmis si publicului buna dispozitie si bucuria de a canta. Solistul trupei a fost acompaniat aproape intreg concertul de vocile din public, public pe care l-a castigat inca din prima clipa. Toata lumea era cu mainile pe sus, dansa si canta, ca si cand doar timpul prezent conteaza. Fie ca te aflai singur, sau alaturi de jumatate, nu aveai cum sa ramai indiferent la mesajele de dragoste transmise de melodiile trupei. Daca ai sti, Poveste noastra, Cineva, Primul meu sarut sunt doar cateva dintre cantecele prin intermediul carora Cristi Enache le-a facut sa viseze, cu ochii deschisi, pe toate fanele trupei. Cu o asa voce, cred ca fiori, de dragoste sau nu, au trecut prin toti cei care au interiorizat mesajul.

Dupa aproximativ 40 de minute, concertul se incheie. Sau cel putin, asa ar fi trebuit. Cum insa publicul nu se indura sa plece din fata scenei, continuand sa aplaude neincetat, interpretii si-au reluat locurile la instrumente, prelungind bucuria fanilor cu alte cateva zeci de minute. Parca nimeni nu obosise si nimeni nu voia sa se termine. Acum, toata lumea canta, din dorinta de a-i tine cat mai mult timp pe scena pe cei de la Directia 5.

La multi ani, Cristi Enache!

Cu doar o zi inaintea acestui concert, solistul Cristi Enache si-a sarbatorit cea de-a 34-a aniversare. Fanii nu au uitat, iar dupa concert, fetele care s-au inghesuit pentru o poza, i-au transims si urari de bine, cu aceasta ocazie. Peste 20 de fane l-au asaltat pe solist pentru a se fotografia alaturi de el, multe dintre ele, chiar de mai multe ori. Interpretul a rezistat eroic asaltului, parand chiar ca se bucura de fiecare poza facuta. O domnisoara de vreo 20 de ani, cauta cu ardoare o bucata de hartie pe care artistul sa-si puna semnatura. Pentru a fi sigura ca face tot posibilul sa capete hartia mult ravnita, fata oferea, la schimb, pixul. Asta in cazul in care cea care ii oferea foaia dorea, de asemenea, un autograf. Aratand ca sunt apropiati de fani si ca publicul este important pentru ei, cei cinci membri ai formatiei au mai zabovit aproape o ora alaturi de acestia. In mijlocul fanilor, asa a incheiat Directia 5 o seara frumoasa, de inceput de primavara.

Catrinel Cojan