Fetiţa-înger din Ploiești, cea care face minuni prin rugăciune – fiica ghicitoarei Sunita şi nepoata reginei magiei albe Maria Câmpina

Dacă v-aţi gândit vreodată că există fetiţe-înger care fac minuni sau măicuţe care desfac farmecele prin rugăciuni, în realitate nu o să găsiţi decât nişte  anunţuri publicitare în reviste lacrimogene, iar la capătul celălalt al firului, o voce care îţi cere zodia şi 300 sau 200 de lei – depinde de tarif – pentru că automat “ţi s-au făcut farmece şi e musai să fii salvat”. Câţi oameni au fost oare escrocaţi de aşa numiţii trimişi ai lui Dumnezeu? Dumnezeule păzeşte!, mai bine…

Fetita-inger, cu numele de scena Alexandra, pentru ca adevaratul nume da de gol...

 

Povestea trebuie să înceapă ca să înţelegeţi cum ştiu românii, oameni “religioşi”, să facă bani, şi cum îşi construiesc ţiganii palatele lor ţigăneşti.

În revista „Povestea mea” din octombrie 2008, printre poveşti reale, chipurile!, găsim un anunț publicitar cu fotografia unei fetițe de vreo 10 ani, iar textul ne anunţă că această fetiţă, pe nume Alexandra, este înger, că are puteri să vindece prin rugăciune şi că deschide cartea sfântă, care i-a fost lăsată de bunica ei din Israel, Eleonora. Numele acestea de Alexandra și Eleonora sau fotografia în care fata apare destul de ingrijită nu trimit deloc la povestea care se află în spate. Totuși nu e ușor de crezut că unii oameni sunt îngeri. De aceea am vrut să știm care e adevărul. În anunț mai apărea și părerea unui domn care a fost vindecat de fetiţă după nouă zile de rugăciuni, timpul standard după care le împlinește oamenilor dorinţele, se pare.

Nu se pleacă la drum cu idei preconcepute. Vrem să aflăm dacă într-adevăr Alexandra nu e făcută din lut, ca noi, pământenii, ci din… carne de îngeri.

Sunăm prima dată în calitate de pământeni care au nevoie de miracolele îngerului. La telefon, în loc de fetiţă, răspunde o femeie, despre care mai târziu aflăm că este mama ei. Inventăm un caz: părinţii bagă divorţ şi vrem să-i împăcăm. Dacă ar putea Alexandra să ne rezolve… Femeia spune că Alexandra va deschide cartea sfântă şi va vedea acolo, noi să spunem numele părinţilor, data naşterii şi zodia şi să sunăm în jumătate de oră. Zis şi făcut. Într-adevăr, Alexandra se pare că a văzut tot, adică ceea ce deja îi spuseserăm noi, şi ea poate să ne ajute. Vrem să ne ajute? Atunci să mai sunăm în douăzeci de minute să ne dea adresa să trimitem banii… 300 de lei.

Oare de ce ar avea nevoie un îngeraș de 10 ani de 300 de lei? Nu cumva mama îngerașului e cea care ți folosește? Trebuie să aflăm alte informații. Sună altcineva dintre noi şi se recomandă ca redactor la o revistă de paranormal, suntem foarte interesaţi de cazul fetiţei-înger, vrem să facem un reportaj cu ea. Mama, care a răspuns, ca de fiecare dată, pare sceptică, dar acceptă. Stabilim o zi să mergem la înger.

Mama vorbeste in locul fetitei-inger, ca ea stie mai bine ce sa zica

După câteva zile, luăm trenul şi ne ducem la Ploieşti, dar nu ştim adresa exactă.

În gară la Ploieşti,  o sunăm pe mamă, pe care am aflat între timp că o cheamă Sunita – iată, începem să dăm de nume mai puţin obişnuite – dar „abonatul nu poate fi contactat”. Într-un sfârşit, ne răspunde: trebuie să ajungem pe strada L. Blaga nr 5 (n.r. strada este fictivă).

La Blaga nr. 5, un palat ţigănesc. Vedem un panou pe peretele casei, dar NU cu fetiţa-înger, ci cu mama ei – Sunita, face magie albă. A fost la emisiunea „Ziua judecăţii”, de la Antena 1. Un bărbat în curte, pitic şi cam neîngrijit, ne invită să aşteptăm în leagănul de afară. În fine, Alexandra este pregătită să ne primească. În interiorul palatului, vedem pe perete un tablou mare cu părinţii îngerului, dar niciodată, pe tot parcusrsul anchetei, nu ne vom întâlni cu tatăl fetiţei. După interiorul casei, este clar că e vorba de o familie de ţigani.

Sunita ne vorbeşte timp de 45 de minute, spunând că ştie ea ce să spună mai bine decât Alexandra. Ne sugerează să facem şi un articol separat cu ea, pe lângă cel al Alexandrei. Alexandra e tăcută, numai când lipseşte Sunita câteva minute, o întrebăm ce vrea să se facă atunci când va fi mare şi ea ne răspunde că vrea să fie ”cereblă”, adică fotomodel.

Tocmai la a doua vizită, atunci cînd Sunita este la Bucureşti, lucrurile ies la iveală. Mergem la serbarea fetiţei de Crăciun. Acolo învăţătoarea nu pricepe cine e Alexandra: de fapt, toţi îi spun Lisabona (n.r. numele fetiței este protejat sub un pseudonim).

Ascultând înregistrările pe care le avem din cele două ocazii, ne dăm seama că multe lucruri nu sunt în regulă, iar Lisabona nu e mai mult decât o simplă… fetiță. Atât.

Sunita declară în primă fază că Alexandra are un singur altar la care se roagă, unde nu intră nimeni, că e în clasa a patra, că îi plac Ştiinţele Naturii şi materia aia „de îţi place ţie, mamă, cu Dumnezeu… aşa, religie”. Iată ce mai spune:

Rep: Ce spun colegii de şcoală (n.r. despre Alexandra şi harul ei)?

 

Sunita: Ei au aflat foarte multe şi o respectă. Trec tot timpul pe la ea, dar ea nu prea are timp aşa…eu când mă duc la şcoală şi o duc, toţi copiii sunt pe lângă ea. „şi povesteşte-ne, ce vezi acolo?” ei sunt foarte curioşi, de parcă ea ar fi o ghicitoare, dar ea nu este o ghicitoare..e doar o previziunie. Din momentul în care cineva apelează la ea şi spune am problema asta, ea îi poate ajuta. A vindecat cazuri mult mai grave. Datorită la rugăciunile ei, pe care ea se roagă. Pur şi simplu nu face nimic altceva. Nu face nimic altceva în care intră în el şi face ca un Maslu bisericesc…totul merge pe religie…şi-mi spune din intuiţia ei, din ceea ce apare în gândurile ei, ce vede la icoană îmi spune. „Mami, îmi trebuie nişte lumânări, flori, prosoape” şi zic „ce faci cu ele, mami?”, „astea aparţin unui ritual, care nu am voie să ţi-l spun”.

 

 

 

Mama fetitei spunea ca nimeni nu poate intra in altarul sfant, insa in final au adus "altarul" in sufragerie

Aflăm însă de la învăţătoare că nu ştie nimeni nimic de harul fetiţei, că e prima dată când aude de aşa ceva, că nici colegii nu ştiu, că este în clasa a doua şi lipseşte mereu vinerea, că nu se descurcă la matematică, la Ştiinţe. De asemenea, fetiţa, în interviul acordat pentru presupusa revistă, spune că nu îi trebuie nimic pentru ritualurile ei, că are mai multe altare. La telefon, şi mama ei ne mai face cunoscut un alt loc de rugăciune al îngerului, cel din Bucureşti. La cererea noastră să îi facem poze în altarul sfânt, în care Sunita spunea că nu intră nimeni, fetiţa îşi sună mama, care îi dă indicaţii pe ţigăneşte, şi aduce de la etaj două icoane şi o statuetă catolică cu fecioara Maria, pe care le pune pe jos în sufragerie şi începe să facă rugăciuni şi mătănii. Mătuşa îi mai spune cum să se mai aşeze. Icoanele ba sunt toate de la bunica din Israel, ba doar una, aşa ne spune fetiţa.

La serbare, Lisabona e un simplu copil care de-abia se balbaie sa spuna o poezie

Interesant este că Sunita recunoaşte că cer bani pentru rugăciuni, catalogând 300 de lei ca pe o sumă infimă, pentru că fetiţa cere lumânări, flori, prosoape… şi astea costă. Apoi, fetiţa ne declară că ea nu ia banii, că de fapt îi descântă şi îi trimite înapoi omului. Atunci când îi ia interviu unul din investigatorii noştri, fetiţia nu ştie alte cuvinte decât da sau nu şi celebrele “e puţin cam greu şi puţin cam departe”, când e nevoită să scape de vreo declaraţie. Atunci când o întrebăm de ce îi trebuie zodia la altar, se blochează… ne spune că se roagă cu zodia…

Învăţătoarea ne mai spune că bunica Lisabonei este celebra Maria Câmpina. Maria Câmpina, regina magiei albe, are un site pe internet, unde apar şi numele celor 6 fete ale ei, pe care le enumeră astfel: “Sidonia Ioana, Atena, Loventa, Aurelia, Lisabona si Somna (n.r. 6 până acum) si ucenica Sunita.” Să înţelegem de aici că Sunita nu este fiica reginei?

Taximetristul care vine să ne ia de la palatul țigănesc al ”îngerașului” ne spune că zona e periculoasă, că taximetriştii refuză, de obicei, comanda, pentru că le e frică de ţigani că nu le plătesc sau că folosesc cuţite, arme.  Zona este ultracentrală, dar au cumpărat ţiganii case printre români… oare cum au făcut banii?

O ştire de pe site-ul Acasă ne spune că Maria Câmpina a cheltuit  peste 15000 de euro pentru ziua onomastică. O fi fost o mică parte din bani şi din munca micuţei Lisabona?

Rămăsese să ne ducem cu reportajul făcut să îl arătăm Sunitei, dar am schimbat planurile. Am sunat-o să o punem în faţa faptelor: Codul Penal, Art. 260. – Înşelăciunea

(1) Inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine ori pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoare strictă de la un an la 7 ani.

(2) Înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoare strictă de la 3 la 10 ani.

Sunita însă un a răspuns la telefon. O fi aflat ceva despre cât de rău este ceea ce face? Poate fetiţa se va ruga cu zodia să fie bine şi să fie ”puțin cam greu și cam departe” să o descopere cineva.

rebeca dobrică

This slideshow requires JavaScript.

 

Belgia, ţară în plin proces de globalizare, primeşte cu drag studenţii Erasmus

„Am coborât în aeroportul din Bruxelles, am luat trenul şi am ajuns în Liège. Acolo nu mă aştepta nimeni. Nu ştiam oraşul, nu ştiam străzile. M-am urcat într-un taxi. Putea să mă ducă în total alt loc, însă am mers pe încredre.  Am ajuns la destinaţie cu bine, iar a doua zi cunoşteam deja oraşul. Şi a fost din ce în ce mai frumos”. Aşa îşi sintetizează Ana, studentă la Academia de Studii Economice din Bucureşti (ASE), experienţa de bursier Erasmus la Liège, Belgia.

„Îţi alegi în funcţie de ce îţi doreşti, dar trebuie să te gândeşti şi ce poţi”

Cum se obţine o bursă Erasmus?

În primul rând trebuie să alergi tu foarte mult. Informaţiile nu sunt chiar aşa la îndemână, însă pe site-ul facultăţii (n.r. REI, ASE) este o rubrică pe care a tot fost înbunătăţită. Durează cam două luni să întocmeşti dosarul, să faci rost de toate actele de care ai nevoie. Apoi trebuie să îţi alegi limba: engleză, franceză, spaniolă sau italiană. Bătaia era, evident, pe engleză şi pe franceză. Se face o diferenţiere pe bază de medie, însă contează foarte mult dimplomele de limba, dacă ai DALF, dacă ai Cambridge, TOEFL.

Ce îţi asigură bursa?

Îţi asigură şcoala, care, în general, costă foarte mult în străinătate, şi 350 de euro pe lună. Cu ei plăteam cazarea ş-atât. Banii de mâncare şi de cheltuială trebuie să ţi-i asiguri singur. Ajungi lejer la 600-700 de euro.

De ce Belgia?

Pe spaţiul francofon erau burse în Franţa, în Elveţia – din păcate doar pe perioadă de un an, şi în Belgia. Îţi alegi în funcţie de ce îţi doreşti, dar trebuie să te gândeşti şi ce poţi. De exemplu, pentru Sorbona, Paris, care e cea mai vestită universitate din spaţiul francofon, trebuia să ai un 9.80 iar eu aveam undeva în jur de 9.40. Eu mi-am ales Franţa, la Dijon, iar pe locul doi Belgia. Şi am prins a doua poziţie în funcţie de medie. Iniţial îmi doream foarte tare în Franţa pentru că e ţara mea de suflet, mă simt foarte bine acolo, îmi plac francezii şi mentalitatea lor. Până la urmă m-am bucurat că am nimerit la Liège, în Belgia, pentru că oraşul era mult mai mare şi mai renumit universitar decât cel din Franţa.

Cum e Liège-ul?

E un oraş mare. Pentru partea valonă, patea franceză a Belgiei, este cam cum sunt Constanţa şi Timişoara la noi. Sunt tot felul de activităţi, tot felul de locuri în care te puteai duce, studenţi din toată lumea. Liège-ul e un oraş universitar. Spre exemplu, Carré e o zonă frecventată aproape numai de studenţi şi e o zonă foarte animată, cu muzică tot timpul, voie-bună, distracţie. E frumos.

Ai avut probleme de acomodare?

Eu într-o ţară francofonă ma simt ca acasă, înţeleg 99% din ce se discută. Tot ce scria în orice colţ, tot ce auzeam discutându-se, sau la televizor, înţelegeam tot. Dacă aş fi plecat în Spania, să zicem – vorbesc şi spaniolă, dar nu la nivelul ăsta – mi-ar fi trebuit probabil o perioadă de acomodare, dar aşa eram în mediul meu. Nu numai că ştiam limbajul academic, dar ştiam şi limbajul de stradă.

Ai stat în cămin?

N-am stat în cămin, am stat prima dată într-o vilă, a unui italian, cu nişte turcoaice şi c-o franţuzoaică, tot Erasmus. Apoi a trebuit să mă mut. Mi-am găsit cazare undeva în centru, unde erau tot studenţi, de la diverse facultăţi.

„Ei tind foarte mult spre globalizare”

Modul de predare e altul decât în România?

Profesorii erau foarte deschişi, te simţeai foarte bine cu ei, parcă erau prietenii tăi. Tot timpul aşteptau păreri noi, erai motivat să vii cu sugestii. Puteai să pui orice fel de întrebare, nimeni nu se uita ciudat la tine. Cursurile erau interactive, îţi făcea plăcere să te duci. O profesoară ne-a dus la Bursa din Bruxelles, la lansarea pe piaţă a unei societăţi belgiene. Ne-au prezentat societatea, am făcut o simularea de prezenţă pe piaţă, cotarea acţiunilor, am fost şi la un dineu, a fost foarte interesant. Se făceau multe chestii de genul ăsta.

Făceau vreo diferenţiere între voi şi belgieni?

Nu, erau foarte drăguţi cu noi, mai ales dacă ştiam franceză bine. Chiar aveam un profesor care îşi luase un dicţionar francez-român şi încă de la prima oră de curs mi-a zis în română „Bună ziua. Ce mai faceţi?”. Am rămas şocată, mi s-a părut extraordinar. E important să vezi că oamenii se interesează.

Colegii te-au primit cu reticienţă?

Ei în general nu au prejudecăţi şi sunt foarte primitori şi curioşi cu străinii. Atâta timp cât te văd că eşti ca ei, că ai aceeaşi mentalitate, sunt deschişi. Te tratează ca pe un egal, nu se gândesc „Mamă… de unde a venit şi ăsta?”. Când ai tu un sentiment de inferioritate sau nu te simţi tu ok acolo, că nu eşti dintr-o ţară la fel de dezvoltată ca a lor, atunci apar ceva probleme. Altfel ei nu fac diferenţe. Aveam colege care, după ce m-au cunoscut, erau chiar foarte dornice să vină să viziteze România. N-au idei preconcepute, contează omul. M-au invitat la petreceri, mă luau cu ei peste tot, de câteva ori chiar m-au rugat să-i ajut la şcoală.

Cum privesc belgienii şcoala?

Ce e foare mişto este că acolo lumea chiar se preocupă de şcoală. Ei erau prin bibliotecă de cum începea semestrul. Este şi totul bine pus la punct… de exemplu, nu trebuie, ca la noi, să îţi asiguri tu practica, să dai din colţ în colţ să îţi găseşti ceva. Tu completezi un formular şi facultatea îţi pune la dispoziţie o listă cu firme. Ce e tare e că, în general, firmele nu sunt din Belgia, sunt din Japonia, din Franţa, din Marea Britanie… ei îşi doresc foarte mult experienţă internaţională, viziune multinaţională.

Işi trimit studenţii la practică în afara ţării?

Da, ei tind foarte mult spre globalizare. Ştiu că toţi colegii mei au primit repartiţie afară. Un coleg a plecat în Japonia, altul în Franţa, unii în Miami. Şcoala le asigură drumul iar firma la care se duc îi plăteşte în timpul practicii. Primesc cam o treime din salariu, care oricum e foarte mare. Nişte colege din Luxembourg mi-au zis că după ce termini facultatea la ei primeşti 1700 de euro. Deci tot primesc vreo 600 de euro. Mai trebuie şi bani extra, dar nu pleacă de la zero.

Examinarea este altfel decât în România?

Se dau şi examene scrise şi orale. Cele scrise nu diferă foarte mult de examenele de la noi, dar cele orale erau foarte mişto, ar trebui să se bage şi la noi. Erau ca o discuţie cu profii în care tu povesteai ce ai învăţat. Chiar te duceai cu plăcere. Iniţial m-am speriat când am văzut că am 2 sau 3 examene într-o zi, dar discuţiile astea, care durau peste o oră, erau constructive. Ieşeai liniştit, nu obosit sau stresat.

Tipul ăsta de testare nu aduce o notă în plus de subiectivism?

Păi, nu. În general, oamenii de acolo sunt deschişi cu toţi studenţii, care la rândul lor îî respectă foare mult pe profesori. Profesorii de acolo sunt nişte oameni noncomformişti de la care chiar ai ce învăţa. Nu au prejudecăţi, nu te simţi constrâns. Totul vine natural. Te simţi normal în preajma lor, poţi să le vorbeşti ca unui prieten. Niciodată nu m-am simţit nedreptăţită. Am avut un profesor care era mai sceptic în legătură cu mine pentru că avusesem o dispută despre sistemul bancar din România, dar la examen a fost foarte bine pentru că am reuşit să-l conving prin argumente şi m-a apreciat. Mi-a strâns mâna l-a final şi m-a felicitat.

Cu restanţele cum e?

Dacă nu iei un examen trebuie să plăteşti contravaloarea bursei. Preţul facultăţii, cei 350 de euro primiţi lunar, tot. Eu n-am avut probleme.

“Vizitam foarte mult”

Viaţa în afara cursurilor cum era?

Belgienii deja aveau prietenii lor acolo, însă m-am împrietenit cu un grup de englezi si cu o româncă. Noi, fiind străini, aveam altă disponibilitate, eram pe cont propriu, eram liberi. Belgienii se duceau acasă la familiile lor după ore. A fost foarte frumos că făceam tot felul de lucruri împreună. În fiecare weekend plecam în alt oraş, vizitam foarte mult, mergeam în cluburi. Intrarea în cluburi era liberă. Mergeam dintr-un club de jazz într-un club de rock, într-un club de house şi tot aşa.

Mergeaţi în oraşe din Belgia sau şi din afara ţării?

Noi în general ne strângeam vreo zece şi stabileam în fiecare weekend un loc nou în care să mergem. E foarte uşor să călătoreşti acolo. Sunt reduceri pe tren pentru studenţi. Te sui în tren şi într-o oră eşti în ce punct vrei. Am fost în Luxembourg, în Franţa, în Germania am fost de mai multe ori, în Olanda, dar şi în Belgia, în nord, în oraşe flamande. Nu era prea scump şi aveai foarte multe lucrui de vazut şi de făcut. Nu neapărat să vizitezi muzee, pur şi simplu să vezi viaţa oamenilor de acolo.

Cu banii cum te-ai descurcat?

Din punct de vedere al lucrurilor de consum preţurile sunt  mai mari, mai ales în zona centrală. Când m-am mutat în centru s-a simţit serios la buget. La trei zile cheltuiam lejer 30-40 de euro cumpărându-mi ceva de mâncare. Lapte, cereale, friptură, nu lucruri foarte scumpe şi foarte multe. În schimb, ieşirile în oraş mi s-au părut la acelaşi nivel cu cele de aici. La muzee şi chestii din astea, e foarte ok pentru că până la 26 de ani nu prea plăteşti nimic. Chiar eşti motivat să te duci în tot felul de locuri.

„Chiar a fost o provocare. Mi s-a părut foare interesant.”

Au fost aşteptări care nu au fost îndeplinite, părţi negative?

Am plecat cu bursa asta fără nicio aşteptare. Am plecat exact cum pleci într-o aventură. Nu ştii ce urmează. Când am ajuns acolo nici nu ştiam exact unde e adresa unde am să dorm. Totul a fost un puzzle în care trebuia eu să pun fiecare piesă. Mie treaba asta mi-a plăcut.

Singurul impas a fost în prima seară,  când n-aveam nici mâncare, nici apă – la ei apa de la robinet nu e potabilă. Am trecut repede peste pentru că italianul la care stăteam mi-a arătat tot ce aveam nevoie.

Nu ţi-a fost dor de casă?

Da… e şi dor de casă, dar pentru că acolo în fiecare zi ţi se întâmplă lucruri noi pur şi simplu n-ai timp să ţi se facă dor rău. Trece totul ca un gând. N-ar trebui să te ţină familia pe loc şi să ratezi o experienţă care te ajută foarte mult, te face să te simţi mai puternic, mai încrezător.

Care este cel mai important lucru pe care l-ai învăţat de la belgieni?

Primul lucru care cred că-i de învăţat este atitudinea. De aici porneşte totul. La noi sunt foarte multe persoane care se îmbracă foarte bine, merg în locuri scumpe, conduc maşini scumpe, dar nu sunt de calitate. Acolo marea majoritare aveau foarte mulţi bani, dar, cu toate astea, aveau maşini mici, nu erau ostentativi, purtau haine de la Calvin Klein fără să încerce să te facă să te simţi prost că tu purtai altă marcă. Oamenii mereu îţi zâmbesc, îţi dau încredere, te tratează cu bunăvoinţă. Şi nu sunt falşi, ei chiar aşa sunt. Asta e educaţia lor. Ştiu să se şi distreze, dar când au o treabă de făcut sunt foarte, foate serioşi. Sunt oameni responsabili.

Cum a fost revenirea la facultate în România?

Acolo când aveai un proiect îl făceai pe bune, pe date reale, vorbeai cu diverşi oameni – care chiar îţi acordau timpul lor. La noi, chestiile astea se fac pe blat. Când m-am întors în aici în ţară aveam la Turism de făcut un proiect. Eu eram foarte implicată, vroiam să mă duc la firme de turism, la târgul de turism, să discut, să văd, să adun date. Când m-au văzut, colegii mi-au zis „Hai, ma, ce te stresezi atât? Găsim noi ceva pe net”. A fost o readaptare bruscă. Asta nu înseamnă că aici nu sunt şi persoane de calitate, care îşi fac treaba. Totuşi, câteodată ar trebui să fim mai serioşi şi mai implicaţi. Apoi, dacă în Belgia mă obişnuisem să vorbesc la cursuri, să-mi spun părerea, care poate era câteodată greşită, aici anumiţi profesori care erau mai în vârstă sau, poate, mai conservatori au fost foarte reticienţi. „Ce-i cu atâta iniţiativă? Ce s-a întâmplat?”

Am trecut peste. Am învăţat să îmi fac treaba bine, să fiu cât mai profesionistă, dar mai ales să fiu om. Când eşti om reuşeşti să te adaptezi oricărei naţionalităţi şi să te faci plăcut unde te duci.

Bogdan Ştefănescu

Muzeele bucureştene pătrund timid în mediul online

Deşi marketingul cultural este vehiculat din ce în ce mai des – inclusiv în strategiile guvernamentale – instituţiile culturale bucureştene sunt în urmă până şi la capitolele de bază ale punerii în practică a acestui concept. Într-o eră a comunicării, prezenţa în mediul online şi formarea unui brand (şi) cu ajutorul Internetului nu este un moft, ci o necesitate.

Puţine muzee bucureştene care au realizat că pentru o organizaţie un site bine pus la punct nu este un lux, ci, pur şi simplu, o formă normală de comunicare cu partenerii şi publicurile sale – ca un număr de telefon, un fax sau o adresă de e-mail.

Site-ul Muzeului Bucureştiului a fost ultima dată updatat în 2002.

Dintre cele 32 de instituţii din Bucureşti care ar trebui să păstreze şi promoveze patrimoniul naţional au pătruns în mediul online numai 11 muzee. Însă, pentru aproape jumătate din ele, contactul cu Internetul pare mai degrabă o pedeapsă primită din partea evoluţiei, decât un act normal de comunicare. Design-ul amatorial, adresele neinspirate, proasta structurare a paginilor, exprimarea greoaie şi plicticoasă sau lipsa informaţiilor actualizate face din site-urile unor instituţii ca Muzeul Municipiului Bucureşti, Muzeul Naţional Militar, Muzeul Aviaţiei sau Muzeul Satului nişte instrumente neatractive şi aproape inutile. Acest lucru este demostrat şi de traficul scăzut pe care îl generează, sub 200 de vizitatori pe zi.

Nici Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa” nu stă mai bine la capitolul online. Deşi au investit serios în 2003 în promovare – pliante şi fluturaşi, afişe, bannere şi spoturi radio şi TV, antipa.ro este o pagină web anacronică la care singurul plus îl reprezintă turul virtual al galeriilor ce nu pot fi vizitate în mod normal.

Muzeul Naţional de Artă Contemporană, un muzeu tânăr care abia îşi creează o colecţie consistentă, dar care stă bine la capitolul promovare şi la cel al activităţilor conexe, prezintă o pagină web subţire vizual, însă care este adusă la zi cu toate informaţiile necesare. Totuşi, de la un muzeu care se doreşte a fi contemporan, se poate cere mai mult.

Ţăranul român se dă pe Twitter şi pe Facebook

La polul opus faţă de muzeele amintite mai sus se situează Muzeul Naţional de Istorie a României (MNIR), Muzeul Naţional de Artă al României (MNAR), Muzeul Ţăranului Român (MŢR), Muzeul „George Enescu” şi Muzeul Naţional Cotroceni. Dacă ultimele două sunt o surpriză plăcută, la celelalte site-urile sunt doar parte din procesele – mai mult (MŢR), sau mai puţin (MNIR) ample – de rebranding începute de ceva vreme. Daca accesezi georgeenescu.ro ajungi în pagina de Internet a muzeului care îşi propune să conserve şi să promoveze „creaţia enesciană şi moştenirea culturală a marelui muzician român”. Site-ul este făcut cu bun-gust şi are toate informaţiile necesare despre muzeu şi casele memoriale (din Bucureşti, Sinaia şi Tescani) care aparţin de el. De asemenea, cei care se ocupă de site administrează şi un blog, care este, însă, găzduit pe Blogspot.

Muzeul Naţional Cotroceni are o pagină de internet foarte bună din toate punctele de vedere: este uşor de folosit, are un design plăcut şi toate informaţiile pe care le-ai putea dori, iar turul virtual este absolut excelent. Una din puţinele hibe ale site-ului este că nu are un motor de căutare. Se poate trece la minusuri şi faptul că limba (engleză sau română) se poate schimba numai din pagina de start.

Doar 3 muzee din Bucureşti intră în contact cu tinerii prin Facebook.

Tripleta de aur a muzeelor bucureştene, din punct de vedere al prezenţei online, este compusă din Muzeul Naţional de Istorie, Muzeul de Artă şi Muzeul Ţăranului. Pe lângă site-urile complete şi bine structurate, cele trei muzee încearcă să se aproprie de public şi prin conturile de Facebook, una din cele mai populare reţele de socializare online. Din 2009, tăranul român este activ chiar şi pe Twitter.

Cu toate că muzeul în sine este departe de a fi o intituţie atractivă şi modernă, MNIR este unul dintre puţinele muzee bine reprezentate în mediul online. Site-ul nu este unul foarte complex, însă arată plăcut, are toate informaţiile de care ai nevoie la zi. Iar pagina de Facebook este un mare plus pentru un muzeu în care până de curând puteai admira doar bucăţi din ruinele daco-romane şi o mică parte din tezaurul României.

Site-ul Muzeului Naţional de Artă se păstrează în nota sobră a instituţiei şi este foarte bine organizat. De remarcat flash-slide-ul din pagina de start cu evenimentele în curs, galeria multimedia, cartea de oaspeţi, rapoartele anuale de activitate şi faptul că are şi o variantă în limba franceză (pe lângă română şi engleză). MNAR are, de asemenea, cont pe Facebook.

Cel mai bine promovat şi, totodată, cel mai bine reprezentat pe Internet muzeu din Bucureşti este Muzeul Ţăranului Român. Acesta a cunoscut o creştere spectaculoasă din toate punctele de vedere în cei cinci ani de când este condus de directorul Vintilă Mihăilescu şi nici online-ul nu a făcut excepţie. Site-ul muzeultaranuluiroman.ro se identifică perfect cu ideile conturate în jurul brand-ului MŢR în ultimii ani, este complex, dar aerisit şi plin de informaţie. Are motor de căutare, opţiunea de a te abona la newsletter şi chiar o arhivă de filme. Însă prezenţa MŢR nu în online nu se rezumă la site. Muzeul are cont pe Facebook, Twitter şi blog şi toate sunt updatate constant. Toate pot fi explicate prin declaraţia oferita de Mihăilescu pentru observatorcultural.ro: „Ţin foarte mult la ideea lui Horia Bernea (n.r. primul director al muzeului) de muzeu ca jam-session – o improvizaţie bazată pe virtuozitate, adică un muzeu viu, care presupune două componente. Prima – componenta stabilă, care este opera Bernea. A doua componentă – cea dinamică, mobilă, care presupune modalităţi de interacţiune cu publicul”.

Alexandra Zbuchea, doctor specialist în marketing cultural, consultant de marketing pentru Reţeaua Naţională a Muzeelor din România, spune într-un interviu pentru iaa.ro că se va putea vorbi despre marketing culural la noi în ţară abia atunci când vom avea mai mulţi specialişti şi o infrastructură în acest sens, dar aminteşte şi că „suntem foarte departe de SUA sau Marea Britanie – ţările care au cele mai bune practici în domeniu”.

Ştefănescu Bogdan

Noul cu gust de vechi

Lipscani numărul 41, într-un gang ce dă spre Centrul Istoric al Bucureştiului, prinde viaţă un mic colţ cultural denumit Foto Cabinet. Aici poate fi vazută expoziţia ,,Vedetele pe ruinele Centrului Istoric”a artistului Foto Cabinetului, Eugen Ciocan.

 Vedete pe ruine

Expoziţia este rezultatul unei colaborări între vedeta postului Antena 1 şi fotograful Eugen Ciocan, iar scopul ei este acela de a crea un contrast ,,Aici şi acum”, între ce însemna Centrul Istoric odinioară şi ce reprezintă azi.

Eugen Ciocan le-a propus vedetelor să se lase fotografiate în costume de epocă printre ruinele, molozul, dărâmăturile care descriu acum zona veche a capitalei.

Horaţiu Mălăele, Maia Morgenstern, Andrei Pleşu sau Andreea Esca sunt câteva din vedetele care au acceptat să se implice în trasmiterea unui mesaj puternic: neglijarea unei părţi importante a unei capitale, centrul istoric.

 Despre fotografii

Artistul Eugen Ciocan a folosit pentru fotografiile prezentate în expoziţie tehnica sepia şi colorarea manuală pentru a ibţine constrastul dintre ,,vitalitatea” costumelor de epocă şi ,,decorul” sumbru pe care îl oferă Centrul Istoric de azi.

 Despre studio şi artist

,,Fotografii după chipul şi asemănarea ta”, mesaj ce aduce aminte de limbajul interbelic arată că la Foto Cabinet se fac portrete îmtrun mod original, prin colorarea manual a pozelor, cu pensula. Orice şedinţă foto cu Eugen Ciocan înseamna machiaj, costumare în haine retro şi un adevărat tablou fotografic la final.

Maître Photographe de la Belle Epoque (Maestrul Fotograf al Belle Epoque) a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică a fost consilier de imagine al preşedintelui Traian Băsecu în perioada campaniilor electorale şi a contribuit la realizarea unei serii de spoturi publicitare şi scurt metraje.

 Expoziţia ,,Vedetele pe ruinele Centrului Istoric” este deschisă până pe 15 mai.http://fotocabinet.ro/fpn

Peter Beagle – „Un loc plăcut şi numai al lor”: despre romanţe între cei morţi şi romanţe între cei vii

Dacă ai avea 19 ani, tu ce ai face? Un lucru interesant l-a „produs” Peter Beagle exact la acestă vârstă. Romanul lui de debut este o carte pe care toţi ar trebui să o citim. Vorbeşte despre iubire, spirite, prietenii supranaturale, dar mai ales despre moarte. Dar nu aşa cum v-aţi aştepta să o facă.

Ce ai face dacă te-ai trezi într-un cimitir? Eşti un privitor fără trup. Pe lângă tine se perindă fantome, unele vesele, altele deprimate. Împarţi un loc cu un bătrânel drăguţ, viu, spre deosebire de restul locatarilor. Vezi un corb conştiincios care aduce mereu mâncare şi fantomele se dizolvă. Timpul este ireal, spaţiul se contractă într-o ameţitoare imensitate.

Nu este vorba despre un scriitor suprarealist. Este vorba despre Peter Beagle şi romanul său „Un loc plăcut şi numai al lor”. Autorul a scris textul la vârsta de doar 19 ani.

Acest volum face parte din curentul numit realismul magic, autorul fiind un precursor al lui Gabriel Garcia Marquez. Cartea este scrisă pentru toate vârstele. Cititorii tineri se vor bucura de umorul magic, iar adulţii ar putea experimenta simplitatea vieţii cu bucuriile ei. Paradoxal, această atmosferă optimistă este concepută într-un cimitir.

În prim plan apare Jonathan Rebeck, un farmacist ratat care acum 19 ani a pierdut totul. Acesta locuieşte într-un cimitir din Bronx. Pierdut de societate, nu îşi doreşte să mai plece de acolo sau mai bine zis îi este frică de ce va găsi în afara cimitirului. Eroul trăieşte izolat, compania sa fiind un corb care îi aduce mâncare. Bătrânul poate vorbi cu morţii, singurii care ştiu de el, dar aceştia uită după un timp totul. Ce va face el când în joc apare o altă fiinţă vie, o femeie căreia îi place să-şi petreacă timpul vizitându-şi rudele decedate?

Textul este până la urmă o introspecţie în diferitele feluri de manifestare a vieţii: viaţa după moarte şi viaţa înainte de moarte. Interesul cititorului va fi cu siguranţă atras de momente ca: descrierea vieţii de zi cu zi a unui bătrânel ce locuieşte în cimitir, portretul unui paznic de locuri de veci sau romanţa fragilă dintre două fantome.

Dovedind un simţ foarte puternic al concretului, Peter Beagle reuşeşte să păcălească cititorul că tot ceea ce se întâmplă este real. Personajele care vor lua viaţă în imaginarul cititorului, corbul vorbitor, morţii fantomatici, nu sunt creaţii fantastice, ci acte inerente realului. Umorul uneori ironic, descrierile interesante, alături de dialogul simplu şi la obiect, conduc la o lectură liniară, plăcută.

„Oamenii spun că lumea e condusă de materialişti şi de maşini. Totuşi nu-i chiar aşa. Oricum, nu New York-ul. Un oraş care are grijă să fie o toaletă într-un cimitir e un oraş de poeţi.”

Cele aproape 300 de pagini ale cărţii pot fi partenerul perfect pentru o călătorie mai lungă sau „digestivul” cel mai bun pentru a scăpa de grijile zilnice.

Cartea s-a bucurat imediat după lansarea din anul 1960 de o serie de reacţii interesante în presă. În ziarul „The New York Times” au fost publicate două articole, unul de către Orville Prescott în ediţia din 23 Mai, iar altul de către Edmund Fuller la 5 Iunie 1960.

Prescott a vorbit despre roman ca fiind „considerabil de şarmant şi cu multă persepctivă”, o lucrare „originală […] combinaţie între melancolie nostalgică şi umor tăios”. Pe de altă parte, Prescott a obiectat că scriitorul „nu merge destul de departe” în fantezia pe care o propune.

Celălalt autor de editoriale, Fuller, vorbea despre carte ca „un debut uimitor din mai multe puncte de vedere”, înzestrat cu „inteligenţă, şarm şi individualitate – totul cu un stil semnătură evident încă de la primul roman”.

Vlad Babenco

Los Campesinos! – Romance Is Boring (Wichita Recordings, 2010)

Los Campesinos! vor sa incerce noi lucruri. Mai mult post-coital si mai putin post-rock cum spun chiar ei. La urma urmei, cine isi doreste sa fie formatia draguta de adolescenti fara iubite/iubiti? No, noi ne maturizam si la fel si muzica noastra. Face schimbari si aruncam ideiile vechi care poate nu mai sunt relevante pentru ascultatorii nostrii (care se maturizeaza si ei cu noi,nu-i asa?) (text de Ana Dinescu)

Un album greu de inghitit, dar inimaginabil de frumos

Asa ca Gareth Campesinos! isi scoate pixul, scrie nervos pe o bucatica de hartie uitata intr-un buzunar “But let’s talk about you for a minute” si deseneaza imaginea puternica a unui cuplu disfunctional de tineri. Viori, clinchete si chitare abrupte il insotesc pe masura ce In Medias Res infloreste. Dar versurile lui de pe a doua jumatate a melodiei de deschidere a albumului Romance Is Boring releva incercarea sa disperata de a gasi niste calm si pace in mijlocul haosului specific tineretei. “If you were given the option of dying painlessly in peace at 45/But with a lover at your side/After a full and happy life/Is this something that would interest you?” se intreaba Gareth si inima ta se sfarma in mici bucatele.

Chitarele se contorsioneaza si devin There Are Listed Buildings, in timp ce Gareth intoarce cuvintele cu un talent demn de Morrissey (‘We are but two atheists in lust, you know, we gotta make our own luck’). Haosul de pe interior se metamorfozeaza in chitare zgomotoase, urlete, idei aruncate la intamplare, linii de bass care pica greu si trompete disonante. Dar in momentul in care melodia ce da titlul albumului incepe, e Gareth insusi care desconsidera ultimile versuri ale primului cantec, nu jumatatea lui. “We are two ships that pass in the night, you and me are nothing alike” par a fi cuvinte rostite de un Eddie Argos. Iar in timp ce atat Aleks cat si Gareth se arunca intr-un “Prove to each other that romance is boring” , restul formatiei da nastere unei piese care aduce a Art Brut.

Imaginea celei de-a doua caderi nervoase a celor doi atei e redata pe We’ve Got Your Back. Fiecare vers pare a fi ceva rautacios care i-ai spune unei alte persoane sau ceva ce nu te lasa sa dormi noaptea. Fiecare toba pare a fi inima care incearca sa bata afara din piept. Fiecare acord pare a fi un strigat. Iar in cele din urma, linistea apasatoare este sparta de Plan A si a sa atmosfera care aduce a Help She Can’t Swim. In timp ce Gareth isi trage respiratia intre Mal- si TAH, chitarele plonjeaza intr-o masa de reverberatii si aproape ca scot un tipat ascutit care acopera restul instrumentelor. Este clar, fiecare secunda declara moartea Campesinos din perioada Hold On Now, Youngster .

Pentru a fi siguri ca am priceput, echipa Campesinos scoate instrumente de percutie ciudate si creaza 200-102, o pauza care ar putea fi confundata cu o melodie Modest Mouse si care pare a se transforma rapid in Straight In At 101. O piesa uneori post-rock, cu acorduri puse ciudat si schimbari bruste in linia melodica, care se dovedeste a fi un nou tour-de-force liric : Gareth se pricepe la a invarti cutitul adanc in rana.

“It pains me, but I’m sure she’s still yours” e un vers din Who Fell Asleep In nelasand nici o urma de indoiala cu privire la ce se refera. Si pentru prima data, Los Campesinos! sunt calmi iar intentia lor nu este de a da glas durerii violente ci a acceptarii unor lucuri asa cum sunt ele. Dar nu pentru mult timp, caci se intorc la texturi si versuri a la Help She Can’t Swim cu I Warned You: Do Not Make An Enemy Out Of Me. Totusi, acum, vioarele si vocea lui Aleks duc melodia pe un teritoriu mult prea cunoscut pentru cei ce le stiu materialele precedente.

Ne este reamintit rapid faptul ca acesta este un album despre inimi frante, iar Heart Swell/100-1 ti-o smulge din piept si ti-o calca in picioare. Vocea lui Gareth nu este decat un echo, instrumentalul pare a fi trupul sau secat de viata din cauza durerii iar simplitatea versurilor este sfasietoare in perfectiunea sa.“By now it’s just the three of us: me./ Your shadow./Your echo./I do not believe that I’ve ever felt any more alone.”

Pixul lui Gareth este readus la viata si deseneaza cu fervoare o alta poveste de dragoste neimpartasita, I Just Sighed. I Just Sighed Just So You Know. Chitarele nervoase se lovesc de clinchete in timp ce cei doi solistite duc intr-o lume cu pumnale in cutii toracice, declaratii de dragoste in carti de oaspeti si o viata de dedicatii. Totul pentru ca au vrut sa “be the one to keep track of the freckles and the moles on your back.”

A Heat Rash In The Shape Of The Show Me State; Or, Letters From Me To Charlotte pare a duce lucrurile din nou pe teritoriu cunoscut. Tobele puternice alea inceputului lasa locul unei orchestre si unei povesti despre un cuplu prea perfect pentru a exista. Imediat trebuie sa ne pregatim pentru o melodie mult prea cunoscuta: The Sea Is A Good Place To Think About The Future. Inima pare a sari din piept, gura se usuca, simti un gol in stomac cand il auzi pe Gareth cum spune “This thing hurts like hell” iar replica primita este “But what did you expect?”.

Pe masura ce viorile din The Sea… se sting, primul vers din This Is A Flag. There Is No Wind te loveste: “CAN WE ALL PLEASE JUST CALM THE FUCK DOWN?”. Mai multe chiatare contorsionate si Aleks si Gareth care aproapre ca scuipa referenul intr-o melodie care necesita volum maxim pentru un efect complet. Melodia de incheiere, Coda: A Burn Scar In The Shape Of The Sooner State, este, fara doar si poate, modul perfect de a pune punct unui album perfect. Pe masura ce inainteaza, devine o masa de reverberatii si se termina in una dintre cele mai dureros spuse vreodata versuri: “I can’t believe I chose the mountains every time you chose the sea…“.

Iar in timp ce chiatarele se linistesc, Romance Is Boring se apropie de final iar tu realizezi ca nu a fost in nici un moment plictisitoare. A fost greu de inghitit si ti-a amintit de orice ‘nu’ venit din partea persoanei iubite si poate ca vechi rani au fost zgandarite. Dar aproape a fost o capodopera.

Cum să fii imprevizibil

Printre sticle ciocnite, rumoare, vuietul  aparatelor de facut frappe-uri, un colţ al cafenelei se luminează puternic. Unul dintre instrumentiştii trupei iniţiază primele acorduri la clape, în timp ce unul dintre improvizatori, Pavel Bârsan, preia microfonul. Începe să cânte melodii cunoscute folosindu-se de un kazoo (instrument tradiţional al negrilor nord-americani) ,,în deschiderea” a ceea ce urmează să fie un grupaj de momente improvizate.

Râsetele spectatorilor se aud mai înfundat la început şi se intensifică pe măsură ce actorii sunt puşi în dificultate.

Improvisneyland înseamnă şapte actori: Axel Moustache, Andreea Samson, Pavel Bârsan, Rozana Radu, Radu Ciobănaşu, Monica Anastase, Mădălin Mandin, care nu se ,,joacă de-a actoria”, deşi nici ei nu ştiu cum le va ieşi spectacolul de improvizaţie din fiecare seară. Toţi au studii de specialitate, experienţă în filme de scurt sau lung metraj, seriale de televiziune şi s-au aflat sub îndrumarea unor mentori ai artei interpretării, precum Keith Johnstone ,, părintele improvizaţiei”.

Actorii în acţiune

Pentru cel interesat de un astfel de spectacol, desfăşurarea este simplă: îşi alege una din locaţiile în care trupa are reprezentaţie, de obicei cafenele, şi îşi rezervă un loc. Odată ajuns în cafenea, îşi comadă o cafea sau o bere, în funcţie de cât de destinsă este atmosfera şi scrie pe nişte bucăţele de hârtie, oferite de trupa de improvizaţie, replicile pe care ar vrea să le audă spuse de actori în spectacol.

Improvisneyland are nevoie de publicul său, nu doar pentru aplauze, ci şi pentru interacţiune. Spectatorii pot crea situatii pentru actorii din trupa pe tema cărora se improvizează sau pot chiar ei să devină şi ei improvizatori amatori. Totul depinde de cât de deschis este publicul la ceva ce nu urmează un program strict, ca de operă, din care află, pe acte, ce urmează. O parte din audienţă, în special cea care a mai asistat la spectacolele de improvizaţie, este mai receptivă, pentru alţii, însă, prestaţia Improvisneyland nu este decât zgomot de fundal.

Improvizaţie şi ceva mai mult

Munca celor din Impovisneyland, la prima vedere, pare uşoară, lipsită de constrângeri şi amuzantă, dar aparenţele înşală pentru că cei șapte actori şi instrumentiştii improvizează la modul profesionist. În spatele oricărui spectacol există o întreagă acţiune de P.R. prin care se aleg locaţiile, numărul spectacolelor, se stabilesc strategii pentru situaţiile de ultim moment (unul dintre actori nu poate ajunge sau întârzie) şi se actualizază site-ul trupei. Se adaugă şi celelalte ocupaţii pe care fiecare dintre actori le are pe lângă improvizaţie. Majoritatea lucrează şi la alte proiecte. Axel Moustache este actor la Teatrul Naţional din Bucureşti, Andreea Samson colaborează pentru ,,Mondenii Show”. Dincolo de efortul extraordinar pe care îl fac şi pasiunea pentru spectacol trupa vine cu un motto simplu, un argument pentru a intra într-o lume imprevizibilă care se creează la minut- ,,Râzi inteligent”.

MUKHTAR MAI-DEZONORATA: “VIOLUL UCIDE”

Flavia Dragan

“Dezonorată”  este o carte cutremurătoare. O femeie este condamnată la un viol colectiv de sfatul satului, tribunalul jirga, care, deşi teroretic NU este deasupra justiţiei, în Pakistan este. Iar motivul este cât se poate de stupid: fratele ei, un copil de doisprezece ani,  este acuzat că a discutat cu o femeie dintr-un alt clan. Iar asta se întâmplă în 2002.

Cartea lui Mukhtar Mai sau, mai bine spus, mărturia scrisă a lui Mukhtaran Bibi, te face să te întrebi la modul cel mai serios şi mai adânc cu putinţă dacă femeia aceasta şi întâmplările prin care trece, dacă oamenii aceia din Pakistan sau dacă chiar Pakistanul există, într-adevăr, în secolul XXI.

Milan Kundera-Ignoranţa: o poveste despre emigrare şi emigranţi

Flavia Dragan

Milan Kundera le propune cititorilor, în cel de-al treilea roman scris în limba franceză, o poveste a doi emigranţi din Cehoslovacia, care se întorc acasă după căderea comunismului, în 1989. Cât din ce au lăsat în urmă vor mai găsi ei? Vor reuşi să se reintegreze?

Milan Kundera porneşte, în cartea “Ignoranţa”,  de la întrebarea: există Marea Reîntoarcere? Poate un emigrant, care s-a rupt de ţara sa aparent definitiv, neimaginandu-şi o reîntoarcere acolo, să revină şi să se identifice cu ceva ce este acum, dar care nu a fost atunci?
Irena şi Josef sunt emigranţi. Ei au plecat din Cehia, imediat dupa invazia armatei roşii, în 1968.
Cartea urmăreşte, pe două planuri care se intersectează, reîntoarcerea în ţară, după căderea comunismului, a Irenei şi pe cea a lui Josef, doi oameni pe care îi uneşte doar faptul că nu se regăsesc în ţara lăsată în urmă, în limbă, în oameni şi, mai ales, în ceea ce ei sunt acum.

Biserica Sfântul Pantelimon: hrana divină pentru cei bolnavi

Biserica Sfântul Pantelimon: hrana divină pentru cei bolnavi 

Realizator: Elena Cărăuşu 

În „altarele” secţiilor Spitalului Municipal Oneşti personalul medical face eforturi pentru a reda un dar scump al oamenilor: sănătatea. Pentru toţi cei încercaţi de bolile trupeşti Biserica Sfântul Pantelimon vine ca un sprijin divin pentru ca asupra sufletelor să se coboare darul şi binecuvântarea lui Dumnezeu spre împlinirea întru totul a cuvintelor dictonului latin „mens sana in corpore sano”.

 

Biserica Sfântul Pantelimon

Flacăra Învierii a luminat Spitalul Municipal Oneşti

Biserica Sfântul Pantelimon din Oneşti a fost construită cu sprijinul oneştenilor care au vrut să-i ajute pe semenii aflaţi în suferinţă. Capela, aflată în incinta Spitalului Municipal, îi aduce pe bolnavi mai aproape de rugăciune şi de Dumnezeu. La capelă se săvârşesc slujbe în fiecare duminică şi zi de sărbătoare dar şi slujbe specifice unei biserici de spital.

Credincioşii au participat şi în acest an la Sfintele Slujbe ale Sărbătorii de Paşte care au fost săvârşite la Capela Sfântul Pantelimon.  În Săptămâna Mare au avut loc slujbele numite Denii în care preotul paroh al bisericii, Iulian Cărăuşu, a recomemorat prin slujbele specifice, prin câte a trecut Iisus Hristos, de la sosirea la Ierusalim, până la moartea Sa pe cruce.

În Vinerea Mare, credincioşii s-au strâns în număr mare la capelă unde au cântat Prohodul Domnului. Ei au trecut pe sub Sfânta Masă, ca şi când ar trece prin mormântul lui Iisus, după care, în frunte cu preotul Iulian,  au înconjurat biserica de trei ori, adica o dată pentru fiecare zi a sederii in mormant.

Prohodul Domnului

La Slujba de Înviere au participat peste 200 de oameni şi mai mult de jumătate din aceştia au rămas până la finalul slujbei. Preotul Iulian a încheiat predica cu acelaşi vorbe  pe care le rosteşte din tot sufletul la fiecare sărbătoare: „Dumnezeu să vă binecuvanteze, Maica Domnului să vă ocrotească, pacea, mila si dragostea Domnului să vă însoţească pe voi fiilor şi fiicelor duhovnicesti in toate zilele vieţii voastre, Amin.”

Preotul Iulian Carausu

 Biserica înălţată cu sprijinul credincioşilor

Capela Sfântul Pantelimon a fost construită la iniţiativa preotului Iulian Cărăuşu. Preotul locuieşte în apropierea Spitalului Municipal Oneşti şi era deseori solicitat de pacienţii acestuia. Astfel i-a venit ideea ridicării unui lăcaş de cult unde bolnavii să poată ajunge cu uşurinţă. Preotul Iulian a cerut aprobare pentru ridicarea unei bisericute în curtea spitalului spitalului fostului director al instituţiei medicale, Dan Panaite. În anul 2000 a fost turnată fundaţia capelei.

Fondurile construirii bisericii au provenit din mici donaţii ale enoriaşilor care au susţinut ridicarea sfântului lăcăş până la acoperiş. De la cota 3,30 metri pe verticală lucrările au fost preluate de Primăria Municipiului Oneşti. Cu sprijinul Consiliului Local dar mai ales cel al enoriaşilor lucrările şi pictura capelei au fost definitivate în decembrie 2007. Preotul Iulian spune că “Atât timp cât o bătrână cu o pensie de 200 de lei a venit să doneze jumătate din sumă pentru construirea bisericii, pot afirma că biserica a apărut ca o adevărată minune în peisajul eclesiastic al Oneştiului.”, spune-

Capela Sfântul Pantelimon este prima biserica terminată în totalitate în municipiul Oneşti la care se adaugă celelalte 5 biserici din oraş: Biserica Sfântul Nicolaie, Biserica Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, Biserica Naşterea Maicii Domnului, Catedrala Pogorârea Sfântului Duh şi Biserica Voievodală Adormirea Maicii Domnului Borzeşti.

Biserica Sfântul Pantelimon nu are enorie, adică parohie. La slujbele de aici participă bolnavii internaţi în spital dar şi un număr foarte mare de credincioşi din întregul oraş. La capelă se săvârşesc slujbe în fiecare duminică şi zi de sărbătoare dar şi slujbe specifice unei biserici de spital: miercurea dezglegările pentru boală iar vinerea Moliftele Sfântului Vasile cel Mare şi ale Sfântului Ioan Gură de Aur. “În Sfânta noastră Biserică, închinată Sfântului Mare Mucenic Pantelimon ne găsim pacea şi liniştea atât de necesare în efemerul popas al vieţii pământeşti.”, spune părintele Iulian Cărăuşu.

 „Aici mi-am găsit liniştea”

Doamna Zoiţa

Doamna Zoiţa este femeia care îngrijeşte în fiecare zi biserica „Sfântul Pantelimon” . În fiecare zi, la 8 dimineaţa, doamna Zoiţa vine la capelă, unde îşi petrece majoritatea timpului. Zoiţa este femeia care are grijă ca lăcăşul sfânt să fie mereu curat, care îngrijeşte toate lucrurile din biserică şi cea la care găseşti întotdeauna un gând bun. În urmă cu 6 ani soţul ei a murit şi femeia a vrut să se retragă la mănăstire. Preotul Iulian, sau „Părintele Nostru”, cum îl numeşte doamna Zoiţa, a sfătuit-o să mai aştepte un timp, până când bisericuţa va fi gata. Doamna Zoiţa consideră că biserica Sfântul Pantelimon este locul unde se simte mai aproape de Dumnezeu. „Aici mi-am găsit liniştea. Părintele Nostru m-a făcut să înţeleg că am venit pe pământ pentru ca fiecare dintre noi să învăţăm să iubim semenii şi pe Dumnezeu, apoi să ne întoarcem la Creator”, spune cu emoţie în glas femeia.

A existat un Singur şi Adevărat doctor al sufletelor şi al trupurilor: Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Puterile dumnezeiesti I-au înlesnit vindecarea tuturor celor care i-au cerut ajutorul: orbi, şchiopi, ologi sau oameni cuprinşi de duhuri necurate. Bolile trupeşti sunt vindecate sau ameliorate prin pregătirea şi devotamentul personalului medical al spitalului. Bolile sufleteşti sunt vindecate prin rânduielile divine care se săvârşesc în biserica ce are ca ocrotitor un fost medic care a poposit în ceata Sfinţilor lui Dumnezeu datorită devotamentului şi abnegaţiei sale, când tămăduia fără „de arginiţi”, fără nicio plată, Sfântul Pantelimon.