Belgia, ţară în plin proces de globalizare, primeşte cu drag studenţii Erasmus

„Am coborât în aeroportul din Bruxelles, am luat trenul şi am ajuns în Liège. Acolo nu mă aştepta nimeni. Nu ştiam oraşul, nu ştiam străzile. M-am urcat într-un taxi. Putea să mă ducă în total alt loc, însă am mers pe încredre.  Am ajuns la destinaţie cu bine, iar a doua zi cunoşteam deja oraşul. Şi a fost din ce în ce mai frumos”. Aşa îşi sintetizează Ana, studentă la Academia de Studii Economice din Bucureşti (ASE), experienţa de bursier Erasmus la Liège, Belgia.

„Îţi alegi în funcţie de ce îţi doreşti, dar trebuie să te gândeşti şi ce poţi”

Cum se obţine o bursă Erasmus?

În primul rând trebuie să alergi tu foarte mult. Informaţiile nu sunt chiar aşa la îndemână, însă pe site-ul facultăţii (n.r. REI, ASE) este o rubrică pe care a tot fost înbunătăţită. Durează cam două luni să întocmeşti dosarul, să faci rost de toate actele de care ai nevoie. Apoi trebuie să îţi alegi limba: engleză, franceză, spaniolă sau italiană. Bătaia era, evident, pe engleză şi pe franceză. Se face o diferenţiere pe bază de medie, însă contează foarte mult dimplomele de limba, dacă ai DALF, dacă ai Cambridge, TOEFL.

Ce îţi asigură bursa?

Îţi asigură şcoala, care, în general, costă foarte mult în străinătate, şi 350 de euro pe lună. Cu ei plăteam cazarea ş-atât. Banii de mâncare şi de cheltuială trebuie să ţi-i asiguri singur. Ajungi lejer la 600-700 de euro.

De ce Belgia?

Pe spaţiul francofon erau burse în Franţa, în Elveţia – din păcate doar pe perioadă de un an, şi în Belgia. Îţi alegi în funcţie de ce îţi doreşti, dar trebuie să te gândeşti şi ce poţi. De exemplu, pentru Sorbona, Paris, care e cea mai vestită universitate din spaţiul francofon, trebuia să ai un 9.80 iar eu aveam undeva în jur de 9.40. Eu mi-am ales Franţa, la Dijon, iar pe locul doi Belgia. Şi am prins a doua poziţie în funcţie de medie. Iniţial îmi doream foarte tare în Franţa pentru că e ţara mea de suflet, mă simt foarte bine acolo, îmi plac francezii şi mentalitatea lor. Până la urmă m-am bucurat că am nimerit la Liège, în Belgia, pentru că oraşul era mult mai mare şi mai renumit universitar decât cel din Franţa.

Cum e Liège-ul?

E un oraş mare. Pentru partea valonă, patea franceză a Belgiei, este cam cum sunt Constanţa şi Timişoara la noi. Sunt tot felul de activităţi, tot felul de locuri în care te puteai duce, studenţi din toată lumea. Liège-ul e un oraş universitar. Spre exemplu, Carré e o zonă frecventată aproape numai de studenţi şi e o zonă foarte animată, cu muzică tot timpul, voie-bună, distracţie. E frumos.

Ai avut probleme de acomodare?

Eu într-o ţară francofonă ma simt ca acasă, înţeleg 99% din ce se discută. Tot ce scria în orice colţ, tot ce auzeam discutându-se, sau la televizor, înţelegeam tot. Dacă aş fi plecat în Spania, să zicem – vorbesc şi spaniolă, dar nu la nivelul ăsta – mi-ar fi trebuit probabil o perioadă de acomodare, dar aşa eram în mediul meu. Nu numai că ştiam limbajul academic, dar ştiam şi limbajul de stradă.

Ai stat în cămin?

N-am stat în cămin, am stat prima dată într-o vilă, a unui italian, cu nişte turcoaice şi c-o franţuzoaică, tot Erasmus. Apoi a trebuit să mă mut. Mi-am găsit cazare undeva în centru, unde erau tot studenţi, de la diverse facultăţi.

„Ei tind foarte mult spre globalizare”

Modul de predare e altul decât în România?

Profesorii erau foarte deschişi, te simţeai foarte bine cu ei, parcă erau prietenii tăi. Tot timpul aşteptau păreri noi, erai motivat să vii cu sugestii. Puteai să pui orice fel de întrebare, nimeni nu se uita ciudat la tine. Cursurile erau interactive, îţi făcea plăcere să te duci. O profesoară ne-a dus la Bursa din Bruxelles, la lansarea pe piaţă a unei societăţi belgiene. Ne-au prezentat societatea, am făcut o simularea de prezenţă pe piaţă, cotarea acţiunilor, am fost şi la un dineu, a fost foarte interesant. Se făceau multe chestii de genul ăsta.

Făceau vreo diferenţiere între voi şi belgieni?

Nu, erau foarte drăguţi cu noi, mai ales dacă ştiam franceză bine. Chiar aveam un profesor care îşi luase un dicţionar francez-român şi încă de la prima oră de curs mi-a zis în română „Bună ziua. Ce mai faceţi?”. Am rămas şocată, mi s-a părut extraordinar. E important să vezi că oamenii se interesează.

Colegii te-au primit cu reticienţă?

Ei în general nu au prejudecăţi şi sunt foarte primitori şi curioşi cu străinii. Atâta timp cât te văd că eşti ca ei, că ai aceeaşi mentalitate, sunt deschişi. Te tratează ca pe un egal, nu se gândesc „Mamă… de unde a venit şi ăsta?”. Când ai tu un sentiment de inferioritate sau nu te simţi tu ok acolo, că nu eşti dintr-o ţară la fel de dezvoltată ca a lor, atunci apar ceva probleme. Altfel ei nu fac diferenţe. Aveam colege care, după ce m-au cunoscut, erau chiar foarte dornice să vină să viziteze România. N-au idei preconcepute, contează omul. M-au invitat la petreceri, mă luau cu ei peste tot, de câteva ori chiar m-au rugat să-i ajut la şcoală.

Cum privesc belgienii şcoala?

Ce e foare mişto este că acolo lumea chiar se preocupă de şcoală. Ei erau prin bibliotecă de cum începea semestrul. Este şi totul bine pus la punct… de exemplu, nu trebuie, ca la noi, să îţi asiguri tu practica, să dai din colţ în colţ să îţi găseşti ceva. Tu completezi un formular şi facultatea îţi pune la dispoziţie o listă cu firme. Ce e tare e că, în general, firmele nu sunt din Belgia, sunt din Japonia, din Franţa, din Marea Britanie… ei îşi doresc foarte mult experienţă internaţională, viziune multinaţională.

Işi trimit studenţii la practică în afara ţării?

Da, ei tind foarte mult spre globalizare. Ştiu că toţi colegii mei au primit repartiţie afară. Un coleg a plecat în Japonia, altul în Franţa, unii în Miami. Şcoala le asigură drumul iar firma la care se duc îi plăteşte în timpul practicii. Primesc cam o treime din salariu, care oricum e foarte mare. Nişte colege din Luxembourg mi-au zis că după ce termini facultatea la ei primeşti 1700 de euro. Deci tot primesc vreo 600 de euro. Mai trebuie şi bani extra, dar nu pleacă de la zero.

Examinarea este altfel decât în România?

Se dau şi examene scrise şi orale. Cele scrise nu diferă foarte mult de examenele de la noi, dar cele orale erau foarte mişto, ar trebui să se bage şi la noi. Erau ca o discuţie cu profii în care tu povesteai ce ai învăţat. Chiar te duceai cu plăcere. Iniţial m-am speriat când am văzut că am 2 sau 3 examene într-o zi, dar discuţiile astea, care durau peste o oră, erau constructive. Ieşeai liniştit, nu obosit sau stresat.

Tipul ăsta de testare nu aduce o notă în plus de subiectivism?

Păi, nu. În general, oamenii de acolo sunt deschişi cu toţi studenţii, care la rândul lor îî respectă foare mult pe profesori. Profesorii de acolo sunt nişte oameni noncomformişti de la care chiar ai ce învăţa. Nu au prejudecăţi, nu te simţi constrâns. Totul vine natural. Te simţi normal în preajma lor, poţi să le vorbeşti ca unui prieten. Niciodată nu m-am simţit nedreptăţită. Am avut un profesor care era mai sceptic în legătură cu mine pentru că avusesem o dispută despre sistemul bancar din România, dar la examen a fost foarte bine pentru că am reuşit să-l conving prin argumente şi m-a apreciat. Mi-a strâns mâna l-a final şi m-a felicitat.

Cu restanţele cum e?

Dacă nu iei un examen trebuie să plăteşti contravaloarea bursei. Preţul facultăţii, cei 350 de euro primiţi lunar, tot. Eu n-am avut probleme.

“Vizitam foarte mult”

Viaţa în afara cursurilor cum era?

Belgienii deja aveau prietenii lor acolo, însă m-am împrietenit cu un grup de englezi si cu o româncă. Noi, fiind străini, aveam altă disponibilitate, eram pe cont propriu, eram liberi. Belgienii se duceau acasă la familiile lor după ore. A fost foarte frumos că făceam tot felul de lucruri împreună. În fiecare weekend plecam în alt oraş, vizitam foarte mult, mergeam în cluburi. Intrarea în cluburi era liberă. Mergeam dintr-un club de jazz într-un club de rock, într-un club de house şi tot aşa.

Mergeaţi în oraşe din Belgia sau şi din afara ţării?

Noi în general ne strângeam vreo zece şi stabileam în fiecare weekend un loc nou în care să mergem. E foarte uşor să călătoreşti acolo. Sunt reduceri pe tren pentru studenţi. Te sui în tren şi într-o oră eşti în ce punct vrei. Am fost în Luxembourg, în Franţa, în Germania am fost de mai multe ori, în Olanda, dar şi în Belgia, în nord, în oraşe flamande. Nu era prea scump şi aveai foarte multe lucrui de vazut şi de făcut. Nu neapărat să vizitezi muzee, pur şi simplu să vezi viaţa oamenilor de acolo.

Cu banii cum te-ai descurcat?

Din punct de vedere al lucrurilor de consum preţurile sunt  mai mari, mai ales în zona centrală. Când m-am mutat în centru s-a simţit serios la buget. La trei zile cheltuiam lejer 30-40 de euro cumpărându-mi ceva de mâncare. Lapte, cereale, friptură, nu lucruri foarte scumpe şi foarte multe. În schimb, ieşirile în oraş mi s-au părut la acelaşi nivel cu cele de aici. La muzee şi chestii din astea, e foarte ok pentru că până la 26 de ani nu prea plăteşti nimic. Chiar eşti motivat să te duci în tot felul de locuri.

„Chiar a fost o provocare. Mi s-a părut foare interesant.”

Au fost aşteptări care nu au fost îndeplinite, părţi negative?

Am plecat cu bursa asta fără nicio aşteptare. Am plecat exact cum pleci într-o aventură. Nu ştii ce urmează. Când am ajuns acolo nici nu ştiam exact unde e adresa unde am să dorm. Totul a fost un puzzle în care trebuia eu să pun fiecare piesă. Mie treaba asta mi-a plăcut.

Singurul impas a fost în prima seară,  când n-aveam nici mâncare, nici apă – la ei apa de la robinet nu e potabilă. Am trecut repede peste pentru că italianul la care stăteam mi-a arătat tot ce aveam nevoie.

Nu ţi-a fost dor de casă?

Da… e şi dor de casă, dar pentru că acolo în fiecare zi ţi se întâmplă lucruri noi pur şi simplu n-ai timp să ţi se facă dor rău. Trece totul ca un gând. N-ar trebui să te ţină familia pe loc şi să ratezi o experienţă care te ajută foarte mult, te face să te simţi mai puternic, mai încrezător.

Care este cel mai important lucru pe care l-ai învăţat de la belgieni?

Primul lucru care cred că-i de învăţat este atitudinea. De aici porneşte totul. La noi sunt foarte multe persoane care se îmbracă foarte bine, merg în locuri scumpe, conduc maşini scumpe, dar nu sunt de calitate. Acolo marea majoritare aveau foarte mulţi bani, dar, cu toate astea, aveau maşini mici, nu erau ostentativi, purtau haine de la Calvin Klein fără să încerce să te facă să te simţi prost că tu purtai altă marcă. Oamenii mereu îţi zâmbesc, îţi dau încredere, te tratează cu bunăvoinţă. Şi nu sunt falşi, ei chiar aşa sunt. Asta e educaţia lor. Ştiu să se şi distreze, dar când au o treabă de făcut sunt foarte, foate serioşi. Sunt oameni responsabili.

Cum a fost revenirea la facultate în România?

Acolo când aveai un proiect îl făceai pe bune, pe date reale, vorbeai cu diverşi oameni – care chiar îţi acordau timpul lor. La noi, chestiile astea se fac pe blat. Când m-am întors în aici în ţară aveam la Turism de făcut un proiect. Eu eram foarte implicată, vroiam să mă duc la firme de turism, la târgul de turism, să discut, să văd, să adun date. Când m-au văzut, colegii mi-au zis „Hai, ma, ce te stresezi atât? Găsim noi ceva pe net”. A fost o readaptare bruscă. Asta nu înseamnă că aici nu sunt şi persoane de calitate, care îşi fac treaba. Totuşi, câteodată ar trebui să fim mai serioşi şi mai implicaţi. Apoi, dacă în Belgia mă obişnuisem să vorbesc la cursuri, să-mi spun părerea, care poate era câteodată greşită, aici anumiţi profesori care erau mai în vârstă sau, poate, mai conservatori au fost foarte reticienţi. „Ce-i cu atâta iniţiativă? Ce s-a întâmplat?”

Am trecut peste. Am învăţat să îmi fac treaba bine, să fiu cât mai profesionistă, dar mai ales să fiu om. Când eşti om reuşeşti să te adaptezi oricărei naţionalităţi şi să te faci plăcut unde te duci.

Bogdan Ştefănescu

Muzeele bucureştene pătrund timid în mediul online

Deşi marketingul cultural este vehiculat din ce în ce mai des – inclusiv în strategiile guvernamentale – instituţiile culturale bucureştene sunt în urmă până şi la capitolele de bază ale punerii în practică a acestui concept. Într-o eră a comunicării, prezenţa în mediul online şi formarea unui brand (şi) cu ajutorul Internetului nu este un moft, ci o necesitate.

Puţine muzee bucureştene care au realizat că pentru o organizaţie un site bine pus la punct nu este un lux, ci, pur şi simplu, o formă normală de comunicare cu partenerii şi publicurile sale – ca un număr de telefon, un fax sau o adresă de e-mail.

Site-ul Muzeului Bucureştiului a fost ultima dată updatat în 2002.

Dintre cele 32 de instituţii din Bucureşti care ar trebui să păstreze şi promoveze patrimoniul naţional au pătruns în mediul online numai 11 muzee. Însă, pentru aproape jumătate din ele, contactul cu Internetul pare mai degrabă o pedeapsă primită din partea evoluţiei, decât un act normal de comunicare. Design-ul amatorial, adresele neinspirate, proasta structurare a paginilor, exprimarea greoaie şi plicticoasă sau lipsa informaţiilor actualizate face din site-urile unor instituţii ca Muzeul Municipiului Bucureşti, Muzeul Naţional Militar, Muzeul Aviaţiei sau Muzeul Satului nişte instrumente neatractive şi aproape inutile. Acest lucru este demostrat şi de traficul scăzut pe care îl generează, sub 200 de vizitatori pe zi.

Nici Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa” nu stă mai bine la capitolul online. Deşi au investit serios în 2003 în promovare – pliante şi fluturaşi, afişe, bannere şi spoturi radio şi TV, antipa.ro este o pagină web anacronică la care singurul plus îl reprezintă turul virtual al galeriilor ce nu pot fi vizitate în mod normal.

Muzeul Naţional de Artă Contemporană, un muzeu tânăr care abia îşi creează o colecţie consistentă, dar care stă bine la capitolul promovare şi la cel al activităţilor conexe, prezintă o pagină web subţire vizual, însă care este adusă la zi cu toate informaţiile necesare. Totuşi, de la un muzeu care se doreşte a fi contemporan, se poate cere mai mult.

Ţăranul român se dă pe Twitter şi pe Facebook

La polul opus faţă de muzeele amintite mai sus se situează Muzeul Naţional de Istorie a României (MNIR), Muzeul Naţional de Artă al României (MNAR), Muzeul Ţăranului Român (MŢR), Muzeul „George Enescu” şi Muzeul Naţional Cotroceni. Dacă ultimele două sunt o surpriză plăcută, la celelalte site-urile sunt doar parte din procesele – mai mult (MŢR), sau mai puţin (MNIR) ample – de rebranding începute de ceva vreme. Daca accesezi georgeenescu.ro ajungi în pagina de Internet a muzeului care îşi propune să conserve şi să promoveze „creaţia enesciană şi moştenirea culturală a marelui muzician român”. Site-ul este făcut cu bun-gust şi are toate informaţiile necesare despre muzeu şi casele memoriale (din Bucureşti, Sinaia şi Tescani) care aparţin de el. De asemenea, cei care se ocupă de site administrează şi un blog, care este, însă, găzduit pe Blogspot.

Muzeul Naţional Cotroceni are o pagină de internet foarte bună din toate punctele de vedere: este uşor de folosit, are un design plăcut şi toate informaţiile pe care le-ai putea dori, iar turul virtual este absolut excelent. Una din puţinele hibe ale site-ului este că nu are un motor de căutare. Se poate trece la minusuri şi faptul că limba (engleză sau română) se poate schimba numai din pagina de start.

Doar 3 muzee din Bucureşti intră în contact cu tinerii prin Facebook.

Tripleta de aur a muzeelor bucureştene, din punct de vedere al prezenţei online, este compusă din Muzeul Naţional de Istorie, Muzeul de Artă şi Muzeul Ţăranului. Pe lângă site-urile complete şi bine structurate, cele trei muzee încearcă să se aproprie de public şi prin conturile de Facebook, una din cele mai populare reţele de socializare online. Din 2009, tăranul român este activ chiar şi pe Twitter.

Cu toate că muzeul în sine este departe de a fi o intituţie atractivă şi modernă, MNIR este unul dintre puţinele muzee bine reprezentate în mediul online. Site-ul nu este unul foarte complex, însă arată plăcut, are toate informaţiile de care ai nevoie la zi. Iar pagina de Facebook este un mare plus pentru un muzeu în care până de curând puteai admira doar bucăţi din ruinele daco-romane şi o mică parte din tezaurul României.

Site-ul Muzeului Naţional de Artă se păstrează în nota sobră a instituţiei şi este foarte bine organizat. De remarcat flash-slide-ul din pagina de start cu evenimentele în curs, galeria multimedia, cartea de oaspeţi, rapoartele anuale de activitate şi faptul că are şi o variantă în limba franceză (pe lângă română şi engleză). MNAR are, de asemenea, cont pe Facebook.

Cel mai bine promovat şi, totodată, cel mai bine reprezentat pe Internet muzeu din Bucureşti este Muzeul Ţăranului Român. Acesta a cunoscut o creştere spectaculoasă din toate punctele de vedere în cei cinci ani de când este condus de directorul Vintilă Mihăilescu şi nici online-ul nu a făcut excepţie. Site-ul muzeultaranuluiroman.ro se identifică perfect cu ideile conturate în jurul brand-ului MŢR în ultimii ani, este complex, dar aerisit şi plin de informaţie. Are motor de căutare, opţiunea de a te abona la newsletter şi chiar o arhivă de filme. Însă prezenţa MŢR nu în online nu se rezumă la site. Muzeul are cont pe Facebook, Twitter şi blog şi toate sunt updatate constant. Toate pot fi explicate prin declaraţia oferita de Mihăilescu pentru observatorcultural.ro: „Ţin foarte mult la ideea lui Horia Bernea (n.r. primul director al muzeului) de muzeu ca jam-session – o improvizaţie bazată pe virtuozitate, adică un muzeu viu, care presupune două componente. Prima – componenta stabilă, care este opera Bernea. A doua componentă – cea dinamică, mobilă, care presupune modalităţi de interacţiune cu publicul”.

Alexandra Zbuchea, doctor specialist în marketing cultural, consultant de marketing pentru Reţeaua Naţională a Muzeelor din România, spune într-un interviu pentru iaa.ro că se va putea vorbi despre marketing culural la noi în ţară abia atunci când vom avea mai mulţi specialişti şi o infrastructură în acest sens, dar aminteşte şi că „suntem foarte departe de SUA sau Marea Britanie – ţările care au cele mai bune practici în domeniu”.

Ştefănescu Bogdan